Diavolul este spiritul, iar noi suntem nefericitele sale odrasle. 

O carte cum e Lupul de stepă poate să aibă un singur efect asupra mea: paralizia corpului şi combustia spontană a minţii rămase de veghe într-o duminică leneşă. Am citit romanul în câteva ore, aproape fără să mă mişc, fără să simt altceva decât că am în faţă propriile gânduri tipărite într-o carte publicată pentru prima oară acum 80 de ani de un Hermann Hesse pe care-l cunoşteam de o viaţă. 

Povestea lui Harry Haller pare simplă. Un nebun blând se zbate să rămână nedomesticit de convenţionalismul lumii noastre, chiar în pragul bătrâneţii timpurii. Nu se regăseşte în mijlocul unei lumi superficiale, înclinată spre distracţie şi distrugere, o lume în care un intelectual nu se poate îndrepta decât spre pahar pentru a trece de serile de însingurare, bântuite de un singur gând… fatal.

Celui care în loc de lălăiala unei flaşnete cere muzică, în loc de distracţie, bucurie, în loc de bani, suflet, în loc de o ocupaţie, muncă adevărată, în locul unui simplu joc, pasiune veritabilă, această lume drăgălaşă de aici nu-i poate oferi niciun loc în care să se simtă că la el acasă…

Harry îşi pierde nopţile pe străzi şi prin cârciumi până în ziua când întâlneşte o tânără femeie care îl adoptă ca pe un orfan încă prea crud pentru viaţa adevărată. Astfel începe călătoria iniţiatică a lupului de stepă printr-o lume pe care a cunoscut-o mereu, dar pe care o atinge şi o gustă pentru prima oară când începe să încărunţească. Vă sfătuiesc să mergeţi alături de el până la capăt, dacă aţi visat vreodată să vă eliberaţi de proprii demoni şi să respiraţi aerul primei dimineţi de libertate după noaptea lungă a închisorilor închipuite de societate. 

Veţi descoperi un Hesse care aminteşte puternic de Bulgakov în Maestrul şi Margareta şi de Dostoievski din Crimă şi pedeapsă şi Idiotul, o voce de o claritate şi profunzime înfiorătoare, care aproape că-şi şopteşte cartea în urechea cititorului care nu poate decât să asculte. Cred că am simţit pentru prima oară ce înseamnă un “bun simţ literar”, o operă căreia nu-i pot reproşa nimic, o carte bine scrisă cu sufletul de un neamţ pacifist. E mare lucru.

Lupul de stepă e o carte pe care n-o recomand oricui. Nu e grea, dar nici nu e pentru cititorul care îşi caută liniştea în literatură, tocmai pentru că atinge corzi ale sufletului pe care mulţi nu le cunosc şi e mai bine pentru ei înşişi să nu le ştie vreodată. Cine va citi această carte până la final nu poate fi altceva decât un lup de stepă.

După ce sunt o vreme ocolit de plăceri sau de dureri, după ce respir aerul de suportabilă, fadă indiferenţă a aşa-ziselor zile bune, în sufletul meu de copil se iscă vântul suferinţei şi al nenorocirii, astfel încât azvârl zeului zgomotos al împăcării, în faţa-i copleşită de împăcare, ruginita liră a recunoştinţei mele, preferând să simt arzând în mine mai degrabă o durere diabolică, decât această convenabilă temperatură a camerei. Atunci mă apucă dorul sălbatic de sentimente puternice, de senzaţii, furia faţă de o asemenea viaţă incoloră, plată, normată şi sterilizată, şi un chef nebun de a distruge ceva, eventual un magazin universal sau o catedrală, sau pe mine însumi, de a săvârşi nişte tâmpenii temerare, de a smulge perucile câtorva dintre idolii venerabili, de a procurara unor elevi cuprinşi de dorul de ducă râvnitele bilete de tren până la Hamburg, de a seduce o fată sau de a le suci gâtul câtorva reprezentanţi ai ordinii burgheze pe mapamond. Căci ceea ce uram, dispreţuiam şi blestemam eu mai mult şi mai presus de toate erau: împăcarea, sănătatea şi tihna, optimismul cocoloşit al cetăţeanului oarecare, ordinea obtuză, prosperă a mediocrităţii, a tot ceea ce era normal, a căii de mijloc.

PS: Cineva mi-a vorbit despre cartea asta cu mulţi ani în urmă. Îi mulţumesc astăzi, când înţeleg de ce.

Articole similare:

1. Minciuni pe canapea
2. O fantasmă a perfecţiunii–Lolita
3. Maestrul şi Margareta

Am incept să citesc Un veac de singurătate cu o oarecare reticenţă, derivată probabil de aerul mistic pe care cartea asta îl avea în imaginaţia mea. Nu mi-a plăcut la început. Istoria familiei Buendia şi a satului imaginar Macondo e obositoare şi nu se întrevede o perspectivă a unui sens oarecare al poveştii dacă priveşti cronologia şi seria încâlcită de bărbaţi cu numele de Jose Arcadio sau Aureliano. Am rămas cu volumul în mână intrigat de scriitura pe alocuri hipnotizantă a lui Garcia Marquez, în ciuda faptului că, trecând de jumătate, tot nu m-a încântat povestea. Totuşi, am simţit cum destinele recurente din jocul nebun al geneticii mă duc undeva şi am rămas iarăşi cu Un veac de singurătate sub ochelari.

Forţa cuvintelor care pietruiesc calea declinului familiei Buendia din ultima treime a cărţii m-a făcut să-mi împărtăşesc gândurile de lectură cu voi. Paginile de final sunt desăvârşite artistic, respiră zbuciumul celor şapte generaţii care au populat lumea fantastică în care fantomele şi oamenii vii trăiesc sub acelaşi acoperiş care le-a văzut consumându-şi tragicele destine. Spre final scriitorul apasă pe cuvinte, devine dur şi pare că face dreptate vieţii sufocând blestemul şi din nou… hipnotizând cititorul cu a€œinsomnia indoielii” de care suferă orice om măcar o dată.

Era terorizat de tot ce-l înconjura şi era pregătit să-i fie frică de tot ce putea întâlni în viaţă: femeile de pe stradă, care stricau sângele; femeile din casă, care năşteau copii cu coadă de purcel; cocoşii de luptă care provocau moarta oamenilor şi remuşcări pentru toată viaţa; armele de foc, care numai dacă le atingi şi te condamnau la douăzeci de ani de război; întreprinderile nechibzuite, care nu aduceau decât dezamăgire şi nebunie; şi, în sfârşit, tot ceea ce fusese creat de Dumnezeu în nemărginita lui bunătate, dar fusese pervertit de diavol.

Impresia de final a fost aceea a unei cărţi despre tot ce a trăit omenirea vreodată. Un veac de singurate vorbeşte despre dragoste pătimaşă şi ură neîmpăcată, despre singurătate ca înger al păcii cu întreaga lume şi ca demon al sufletului care trăieşte în virtutea inerţiei trupului, despre focul sângelui, despre război şi despre familie, despre tot ce a fost vreodată în lume. N-am regretat că am citit-o, dar cred că e o lectură pentru zilele bătrâneţii, când sufletul şi mintea se vor fi copt îndeajuns. Cred că merită să ai răbdare pentru lecturile mature.

Cuvintele pe care un scriitor le alege pentru a ucide un personaj îl fac mare sau oarecare. Gabriel Garcia Marquez e mare. De ce? De asta:

Văzu o femeie costumată toată în aur, pe ceafa unui elefant. Văzu un dromader trist. Văzu un urs îmbrăcat în olandeză, cara marca ritmul fanfarei cu un polonic şi o tingire. Văzu clovni făcând piruete în coada coloanei şi văzu din nou chipul mizerabil al singurătăţii sale, după ce trecuse tot şi nu mai era nimic de văzut decât golul luminos al străzii, aerul plin de furnici zburătoare şi câţiva curioşi aplecaţi deasupra prăpastiei incertitudinii. Se duse atunci sub castan gândindu-se la circ şi voi să continue să se gândească la el în timp ce urina, dar nu mai găsi nici o urmă din el în amintirile sale. Îşi vârî capul între umeri ca puii de găină şi rămase nemişcat, cu fruntea lipită de trunchiul castanului. Familia nu află decât a două zi, când Santa Sofia de la Piedad, voind să meargă în fundul grădinii pentru a arunca gunoiul, simţi cum atenţia îi este atrasă de zborul vulturilor care coborau.

Nu exista articole similare.

Îmi place să mă văd ca un cititor ordonat şi oarecum meticulos. Pe lângă notiţele pe care le iau de câţiva ani din cărţile pe care le consum, studiez puţin autorul înainte de a începe să-l citesc (Wikipedia mă ajută mereu să încep a-mi forma o idee) şi rareori purced la lectură fără să ştiu subiectul măcar arhivat într-o frază. Cumpărasem recent Lolita, în ediţia din 2008 scoasă de Polirom şi eram gata de buchisit când am avut o revelaţie: rusul Nabokov şi-a scris capodopera în engleză, în cei 20 de ani în care a creat şi a predat literatură în Statele Unite. Am pus mâna pe Kindle şi m-am cufundat în lectura Lolitei în cuvintele exacte ale lui Nabokov. A fost o minunată revelaţie!

Romanul curge la persoana I, ca o confesiune a lui Humbert un bărbat de 37 de ani care, conştient de monstruozitatea propriilor gânduri şi fapte, rememorează povestea sa de dragoste cu Lolita, o copilă de 12 ani. Obsesia bolnavă îl conduce într-o fantezie care devine o incestuasa realitate şi Nabokov îl trimite într-o călătorie iniţiatică a cărei final pare să fie doar un nebănuit de rece Iad al ostracizării. Dagoste imatură sau pasiunea neîmpărtăşită, viol sau incest, dependenţa sau sclavie, demoni ai dorinţei sau îngeri ai inocenţei pierdute, nimic nu e explicit în cartea asta, aici se vede geniul scriitorului. Totul e implicit, imaginaţia fuge în toate direcţiile năucită de durerea şi pasiunea care respiră din pagini şi chiar dacă ştii care e finalul, nu vrei să se termine frazele acelea întortocheate şi metaforele superbe care te ţin lipit de roman.

Lolita m-a încântat prin limbaj, e prima carte pe care o citesc la care ideile, povestea şi feeling-ul trec în umbra ţesăturii de cuvinte care răsucesc engleza pe toate părţile şi te fac să simţi că vocabularul tău, adunat în 20 de ani, e o simplă carte de colorat. Frazele lungi sunt mici opere de artă chiar scoase din context, dar felul cum sunt împletite pe firul narativ conectează fiecare neuron funcţional la poveste şi aproape hipnotizează până la concluzia scurtă care mereu vine ca o lamă rece şi te loveşte, te marchează prin simplitate şi adesea prin cinism. De câteva ori în timpul lecturii puteam să jur că-l vedeam pe Nabokov zâmbind şiret pe fundalul textului.

There was in the fiery phantasm a perfection which made my wild delight also perfect, just because the vision was out of reach, with no possibility of attainment to spoil it by the awareness of an appended taboo; indeed, it may well be that the very attraction immaturity has for me lies not so much in the limpidity of pure young forbidden fairy child beauty as in the security of a situation where infinite perfections fill the gap between the little given and the great promised the great rose gray never to-be-had.

Lolita e o carte fermecătoare, o tragedie modernă a copilăriei furate, a unei iubiri neîmpărtăşite şi, în final, a unui implacabil demon care consumă două suflete. Merită statutul de clasic de secol XX şi merită citită şi recitită, e de o frumuseţe estetică greu de descris cu vocabularul meu de carte de colorat. Dacă începeţi lectura cu vreo prejudecată, vă promit că nu rămâneţi cu ea până la sfârşit.  

Pentru veteranii limbii engleze e musai de citit cartea asta aşa cum a fost ea scrisă, experienţa e minunată. E muncă grea, dar satisfacţia e pe măsură. Am citit pasajele care mi-au plăcut cel mai mult şi în română, dar în ciuda dorinţei şi strădaniei traducătorului de a păstra muzicalitatea textului original, nu ai cum să nu pierzi din note pe un portativ atât de bogat. 

Articole similare:

1. Minciuni pe canapea

Trei cavaleri templieri dintr-o frăţie secretă cutreieră Europa înspre împlinirea unei misiuni sfinte, în paginile acestui roman efervescent semnat de Adrian Voicu. Berilă valahul, ungurul Pişta Massy şi saşul Kremvuşt von Schlitz formează nostima treime care-şi poartă armele şi glumele neaoşe româneşti prin Parisul regelui Filip cel Frumos sau Verona lui Romeo şi a Julietei, la şantierul meşterului Manole sau la curtea înţeleptului Basarab I. Când nu încrucişează săbiile cu duşmanii Ordinului sau când nu stau la sfat în jurul mesei la care musai “mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie”, eroii îşi intersectează saga cu personaje care-ţi deschid pofta de râs doar prin numele lor de pomină. Călugării Rectiliniu şi Curbiliniu, curtenii Janosz Kukurusz şi Gell de Douche, clericii d’Ampoule şi de Bara sau fraţii hoinari Grobienne şi Mittocaine sunt doar câţiva dintre cei care m-au amuzat cum se cuvine în cele câteva ore petrecute alături de Nepovestitele trăiri ale templierilor români.

Adrian Voicu e tânăr şi scriitura lui îi e asemenea. Romanul lui de aventuri se citeşte cam la fel cum se bea un pahar cu apă potrivit de rece într-o zi toridă de vară. Nici nu ştii cum trece un weekend leneş alături de cei trei cavaleri cu râs sănătos, o poveste straşnică şi parfumul unei cărţi bine scrise pentru oricine, de la 15 la 75 de ani. Sănătate curată!

Avertisment! Cartea asta  sporeşte pofta de mâncare cu o forţă nemaiîntâlnită. Rar am citit personaje care să înfulece mai cu poftă sau să ude gâtlejuri cu mai mult entuziasm. Citiţi cu burta plină şi alăturaţi cel puţin un hârdău de nefiltrată pentru satisfacţie totală.

Articole similare:

1. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc
2. Viata si vremurile lui Michael K
3. Cartea perfectă?

Ce-aţi crezut că faceţi, bandiţilor? Trăiesc în România 18 milioane de oameni. Pot muri şi 10, dar cu 8 construim socialismul.

În 1976, un ofiţer de securitate conducea un arestat adus din Ardeal într-unul dintre birourile de pe Calea Rahovei. Oaspetele Securităţii nu era unul obişnuit, ci o adevărată legendă, care reuşise timp de 27 de ani să rămână în viaţă şi în libertate. Omul al cărui nume avea să devină peste ani sinonim cu rezistenţa anticomunistă din anii ‘50 era Ion Gavrilă Ogoranu. Cu greu ne putem imagina cum a supravieţuit arestării şi sfârşitului epocii comuniste, dar a reuşit…

După ‘89, bătrânul a scris o carte, un adevărat tom de 7 volume intitulat Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Am citit primele două părţi aproape pe nerăsuflate, cu sentimentul că răsfoiesc un album dintr-o epocă de neimaginat pentru un om născut în 1985. Luaţi-vă 5 minute să citiţi fragmente din cartea lui Ogoranu şi încă 5 să vă gândiţi la ce au trăit bunicii şi părinţii noştri.

Unii, mai ales cei bătrâni, se mai duc la biserică, dar observă că preotul vine cu pastorale de unde citeşte, spre mirarea lor, lucruri ce le aud şi de la instructorul de partid şi bietul credincios nu mai ştie ce să creadă. Renunţă şi la biserică, scârbiţi de lume şi de tot. Noroc că mai există şi băutură pe lumea asta. Se bea ca să se uite şi în curând se va bea de dragul de a se  bea.

Nu comunismul a născut nedreptatea şi lipsa de omenie; ele au existat dinainte, cu mult înainte. Comunismul le-a dat însă ocazia să se dezvolte până la ultimele limite. Bătăuşii de la Securitate şi gardienii de tipul celui ce l-a izbit cu pironul în cap pe George Brătianu n-au fost educaţi de comunişti. Ei existau gata formaţi în mijlocul societăţii româneşti. De vom pune toată vina pe comunism pentru mocirla morală în care se zbate ţara, nu vom ieşi din ea niciodată.

În spatele fiecărui arestat, deportat, condamnat, ucis de regimul comunist se află o iudă care a pârât, a cerut, a obţinut un bun material, o funcţie sau o decoraţie sau şi-a satisfăcut setea de răzbunare asupra vecinului său consăteanului său, şi-apoi, în tihnă, şi-a ronţăit cei treizeci de arginţi.

Cum s-a schimbat lumea! În februarie 1990, când scriu aceste rânduri, de-abia întors de la o adunare generală a CAP, consătenii mei nu mai ştiau cum să-i mulţumească domnului Iliescu pentru posibilitatea de a munci pământul pentru 30% din recolta. În 1948 mi se părea o mare nedreptate ca saşii să muncească pământul cu 66%, dând numai 33% din recoltă statului. Mi se părea un jaf cu totul nejustificat. Fără să vrei îţi vin în minte versurile poetului: “Unii deprinşi cu robia, de ea greu se despărţesc.”

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc e o pagină dintr-o istorie nescrisă a poporului nostru, o carte pe care am dat-o deja mai departe şi o voi mai da pentru că m-a mişcat. Asta nu-i puţin lucru. E mai mult decât un volum de memorii, e povestea florilor care cresc pe caldarâmul iadului, viaţa unui om care a pierdut tot, dar n-a încetat să viseze. A fost liber şi atât.

În Noiembrie anul trecut scriam despre Portretul luptătorului la tinereţe, filmul rezistenţei armate din Munţii Făgăraşi. După ce am citit cartea lui Ogoranu, l-am revăzut cu alţi ochi.
Cartea o găsiţi mai rar prin librării, dar vă vine acasă de la librăriile online.

Articole similare:

1. Nepovestitele trăiri ale templierilor români
2. Viata si vremurile lui Michael K

Unde ajunge un psihanalist pe care pacienţii încearcă să-l transforme în complice la propriile intrigi cu destăinuiri false şi compromiţătoare? Cum se vede zbuciumul unor vieţi chinuite prin ochii un profesionist al psihicului uman? Care e graniţa dintre tratament şi manipulare atunci când minciunile de pe canapea construiesc vieţi închipuite şi capcane perfide?

Romanul lui Yalom e genul de carte pe care îmi doresc să o fi scris eu, un concentrat de idei şi trăiri care explodează în dialoguri savuroase lăsând cititorul cu un mare zâmbet pe buze după fiecare capitol. E teribil de captivant să simţi cum un psihanalist îşi pune experienţă în slujba literaturii, rezultând un roman modern greu de lăsat din mână şi, bineînţeles, mai adânc decât pare citindu-i recenzia.

Va las să descoperiţi Minciuni pe canapea, o carte grozavă, incitantă şi relaxantă în acelaşi timp,  în a cărei pagini aveţi toate şansele să vă redescoperiţi. Aţi fost avertizaţi.

Ştiu, am o slăbiciune pentru Raftul Denisei. Om sunt…

Articole similare:

1. Plânsul lui Nietzsche
2. Câteva romane

Mi s-a întâmplat şi mie să ştiu. L-am întâlnit pe Bulgakov şi am ştiut că citesc o capodoperă încă de la primul capitol al tulburătorului sau roman – Maestrul şi Margareta. Ce să scriu eu despre o asemenea carte?

Dacă ar fi un film, ar avea genul propriu, probabil numit Maestrul şi Margareta, pentru că s-ar afla într-o zonă greu de definit, undeva între thriller cu accente horror, ficţiune fantastică şi dramă romantică. Dacă Bulgakov ar fi compus muzica poveştii sale, ea ar ţi-ar fi făcut pielea de găina cu o vioară implacabilă care ar fi străpuns tonalitatea joasă a melodiei, accelerandu-ţi bătăile inimii. Dacă Maestrul şi Margareta ar fi fost un tablou, ar fi fost imposibil de pictat, pentru că niciun pictor n-ar putea vreodată să aducă atâtea lumi vii şi moarte pe o singură pânză.

Din fericire pentru oamenii care iubesc şi slujesc puterea cuvântului, Bulgakov a scris un roman, un mare roman care îţi cuprinde mintea şi sufletului, o carte căreia nu-i poţi rămâne indiferent. Povestea de dragoste chinuită, satira societăţii moscovite a anilor ‘30 şi lupta dintre bine şi rău, cu un Diavol excepţional în prim plan, toate prind contur în atmosfera incredibilă pe care scriitorul o creează, amintindu-mi de Dostoievski, în Crimă şi pedeapsă.

Imediat ce directorul financiar capătă convingerea că administratorul îl minţea, groaza îi cuprinse trupul începând de la picioare, şi din nou de două ori i se păru directorului financiar că pe jos venea un fel de umezeală cu iz de putregai, ca de malarie. Fără a-şi lua o clipă ochii de la administratorul care se chircise cumva straniu în fotoliu, încercând tot timpul să nu iasă din umbra albastră a veiozei, ferindu-se nu se ştie de ce cu un ziar de lumina veiozei care, chipurile, îl deranja, directorul financiar se gândea la un singur lucru: ce să însemne asta? De ce îl minţea aşa de obraznic, într-o clădire aşa de pustie şi de tăcută, adminstratorul care se întorsese cam târziu la el? Şi conştiinţa pericolului, a unui pericol necunoscut, dar îngrozitor, începu să-i apese sufletul directorului financiar.

***

Maestrul şi Margareta e o carte minunată la care voi reveni cu siguranţă peste câţiva ani. E o lectură surprizatoare din orice punct de vedere(temă, stil, înţelesuri, conexiuni cu literatura universală), un roman rusesc atipic şi fascinant de la prima la ultima pagină. Recomand Maestrul şi Margareta cititorului obişnuit cu scrierile clasicilor ruşi, pentru a descoperi o nouă dimensiune a marilor opere din Est.

Bulgakov, grav bolnav de rinichi, şi-a scris şi rescris romanul timp de 11 ani, până în ultimele sale zile de viaţă, dictând soţiei şi muzei sale, pe patul de moarte. Un fragment din ultimele pagini ale capodoperei Maestrul şi Margareta:

Zei, cei ai mei! Ce trist e pământul seara! Cât de tainice sunt ceţurile de deasupra mlaştinilor! Cine a hoinărit prin ceţurile acestea, cine a suferit mult înaintea morţii, cine a zburat deasupra acestui pământ purtând în spate o povară peste puteri, acela ştie asta. Cel obosit o ştie. Şi, fără părere de rău, părăseşte ceaţa pământului, mlaştinile şi râurile lui, se dă cu inimă uşoară pe mâinile morţii, ştiind că numai ea îl va linişti.

Nu exista articole similare.

Romanul Cimitirul din Praga, cel mai recent volum semnat Umberto Eco, apărea în Italia în octombrie anul trecut, iar editura Polirom aducea în librării traducerea în română în decembrie. Aproape instant, cartea apărea şi în biblioteca mea. Am citit-o săptămâna trecută, pregătit să găsesc în paginile ei conspiraţii, societăţi secrete, frânturi de istorie autentică amestecate într-o intrigă în clarobscur care îţi lipeşte cartea de mână, adică aceeaşi reţetă care m-a făcut să devorez Numele trandafirului şi Pendului lui Foucault. N-am fost deloc dezamăgit.

Eco m-a pus faţa unui personaj bizar, căpitanul Simonini, care amintindu-şi despre sine doar că e italian şi cumva a ajuns să se ascundă la Paris, începe să ţină un jurnal, sperând că prin scris îşi va recăpăta memoria pierdută. Treptat îi revin imagini din copilărie şi adolescenţă, plăcerea meselor alese, primele aventuri prin cârciumi, primii bani câştigaţi din muncă şi desprinderea de căminul primilor ani de viaţă, povestea i se intersectează cu Sigmund Freud, Alexandre Dumas, Garibaldi sau Dreyfus, dar până la final nimic nu e clar pentru omul care adoarme şi se trezeşte în pielea unui alt personaj. Firul epic(cu adevărat epic!) dezvăluie cititorului un mercenar al falsului, antierou de secol XIX a€“ falsificator de documente(şi implicit falsificator al istoriei), agent secret şi colaborator al serviciilor secrete ţariste, prusace, franceze şi piemonteze, instigator, asasin şi terorist, un om lacom, incapabil de afecţiune şi obsedat de răzbunare.

La ce anume aspiră oricine, cu atât mai mult cu cât e mai năpăstuit şi mai puţin iubit de soartă? La ban, şi să fie câştigat fără osteneală, la putere(ce voluptate să-i comanz unui semen de-al tău şi să-l umileşti!) şi la răzbunare pentru orice neajuns suferit(iar fiecare în viaţa lui a suferit măcar o nedreptate, oricât de mică).

În căutarea aproape disperată a propriei identităţi, Simonini dezgroapă ura. Urăşte evreii dintotdeauna. De ce? Nu ştie exact, dar ştie că ei pun la cale cucerirea lumii. Sau poate sunt masonii? Unde intervin iezuiţii în conspiraţie? Cine-i poate opri: Vaticanul, francezii, prusacii sau ruşii? Cine decide care e adevărul, unde se ascunde duşmanul? Şi care e acela? Întrebările îl obsedează pe amnezicul Simonini, iar răspunsurile vin pe măsură ce amintirile îi revin, dezvăluindu-i imaginea de ansamblu.

E inutil să te duci în căutarea duşmanului printre mongoli sau printre tătari, cum au făcut autocraţii de odinioară. Duşmanul, că să fie uşor de recunoscut şi de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. Iată de ce sunt la mijloc evreii.

***

Cimitirul din Praga e o carte care vorbeşte despre manipulare, despre distorsionarea istoriei, despre poveştile pe care le luăm drept adevărate şi care nasc pe nesimţite în minţile noastre idei strâmbe şi fixe, obsesii şi resentimente pe care cu greu le-am putea explica dacă am vrea. Aşez romanul lui Eco lângă Demonii lui Dostoieski, pentru că ambele conturează ideile care au dus la marile dezastre ale secolului XX, pe care le putem numi pe scurt Hitler şi socialismul.

Dincolo de ideea de pe fundalul acţiunii, măsluirea istoriei de către oameni mărunţi, Cimitirul din Praga e o lectură grozav de antrenantă, o carte greu de lăsat din mână şi imposibil de ignorat, dar Eco îşi alege cititorii că întotdeauna: fie îi scandalizează, fie îi cucereşte. Pe mine m-a cucerit.

Ediţia scoasă de Polirom e de ilustraţii care merg perfect cu acţiunea, cum e cea de mai jos:

Articole similare:

1. Razboi si pace sau Cum sa nu scrii recenzia unei capodopere

Sângele rusesc are în el ceva, o componentă imposibil de definit, o fărâmă de spirit sălbatic şi pasional care a spart barierele literaturii de atâtea ori încât nu ne-am putea imagina vreodată arţa fără o majusculă roşie pe care orice împătimit o recunoaşte. Poate că tocmai acea scânteie l-a împins pe tânărul Joseph Heller,  să se înroleze în armata americană la 19 ani şi să lupte în Al Doilea Război Mondial ca pilot de bombardier pe frontul italian, pentru ca apoi să-i inspire o carte care l-a pus pe harta literaturii mari - romanul Catch-22.

Eroul lui Heller e Yossarian, pilotul unui bombardier B-25 al armatei americane care eliberează Italia de fascism, un ofiţer care pare să fi înnebunit pe front aşteptând să fie lăsat să se întoarcă acasă. Singura lui dorinţă e să scape cu viaţă dintr-un război care nu-i aparţine, să evadeze dintr-un colţ de lume aproape ireal în care nu ştie precis cum a ajuns. Adesea se refugiază în spitalul unităţii, cu boli închipuite care îl păstrează viu.

În spital nu erau nici pe departe la fel de mulţi bolnavi câţi vedea Yossarian în afara spitalului şi, în general, în spital erau mai puţini oameni grav bolnavi. Rata mortalităţii era mult mai mică în spital decât în afara spitalului şi era o rată a mortalităţii mult mai sănătoasă. Puţini oameni mureau în mod inutil Oamenii din spital ştiau mult mai bine cum să moară şi o făceau mult mai curat, mai ordonat. În spital nu putea domina Moartea, dar în mod sigur o puneau la punct. O învăţaseră cum să se poarte. N-o puteau alunga, dar dacă tot intrase, trebuia să se comporte că o doamnă.

Lărgind cadrul tabloului de război, cititorul priveşte armata prin ochii unei suite de personaje bizare, caraghioase sau de-a dreptul groteşti, iar naraţiunea captează atenţia printr-o varietate debordantă a ideilor atinse, făcând din Catch-22 o capodoperă a negării societăţii moderne. Absurdul lui Heller e absolut fascinant! M-a făcut să râd cu poftă şi apoi să mă întreb de ce am râs, pentru că acolo nu era nimic nostim, era viaţa noastră de zi cu zi şi acceptarea tacită a unor norme strâmbe menite să ne “civilizeze”. De la situaţiile hilare şi regulamentele militare absurde, ritmul lecturii trece brusc, fără niciun avertisment, la scene sângeroase, la bărbaţi care-şi privesc neputincioşi prietenii ucişi, în propria goană după o supravieţuire care le ucide umanitatea.

Yossarian se dovedeşte a fi singurul om întreg la minte, singurul care-şi aminteşte că-i plac femeile la un nivel superior fizicului, singurul care mai e capabil de raţiune în faţa crimelor şi distrugerilor războiului,singurul care realizează că viaţa sa e mai presus de  patrie şi de glorie şi că astfel de vieţi trăiesc fiecare dintre camarazii săi. Îngrijind un prieten muribund, într-un bombardier lovit…

…îi era frig şi tremura involuntar. Simţea cum toată pielea i se încreţeşte, în timp ce privea disperat în jos, spre taina sinistră pe care Snowden o răspândise pe podeaua năclăită. Mesajul transmis de măruntaiele lui era limpede. Omul era problema, aceasta era taina lui Snowden. Aruncă-l pe fereastră şi va cădea. Da-i foc şi va arde. Îngroapă-l şi va putrezi ca orice gunoi. Odată ce dispare sufletul omul este un gunoi. Aceasta era taina lui Snowden. Când soseşte clipa, totul s-a terminat.

***

Catch-22 e un roman al singurătăţii omului într-o societate construită artificial în jurul morţii sufletului tânăr, răpus de trupul care se zbate să îmbătrânească.

De ce e cartea asta atât de necunoscută cititorilor români e un mister pentru mine. E o operă fantastic de bogată în înţelesuri, o tragi-comedie uriaşă a secolului XX. Ediţia din 2010 scoasă de Polirom e o traducere foartă bună a unei cărţi care cred totuşi că merită citită în limba engleză pentru subtilităţile lingvistice care se pierd în adaptare. Oricare variantă e o lectură excelentă pentru serile îngheţate de iarnă, o alternativă cu potenţial revelator la spectacolul scârbos al realităţii contemporane de pe sticlă. Citiţi şi gândiţi, vă zic.

“Singura libertate pe care o avem cu adevărat este aceea de a spune nu.” – Joseph Heller

Articole similare:

1. Viata si vremurile lui Michael K

Ce este Dumnezeu şi care este relaţia lui cu omenirea? Biblia spune o mulţime de lucruri despre cum a creat Dumnezeu universul şi cum se raportează la poporul său, stabilindu-ne recompensele şi pedepsele. Acestea sunt prostii. Uită-le cu totul. Scoate-ţi-le din minte. Dumnezeu este începutul tuturor lucrurilor, condiţia esenţială a fiinţei noastre, puţin din ceea ce considerăm a fi viaţă interioară şi revelat nouă prin Iubire(de aceea spunem “Dumnezeu e iubire”). Dar, din nou, te rog să uiţi acele poveşti cum că Dumnezeu a creat lumea şi rasa umană şi că el îi pedepseşte pe toţi cei care nu se supun. Trebuie să-ţi ştergi asta din minte, să-ţi poţi privi viaţa dintr-o perspectivă complet nouă.

Ceea ce am spus este tot ce ştim sau putem şti despre Dumnezeu.

Anul era 1910 şi bătrânul se numea Lev Nikolaevici Tolstoi. Biserica Ortodoxă Rusă îl excomunicase de aproape 10 ani pentru propovăduirea unor adevăruri minunate, asemănătoare celui de mai sus, însă el, titanicul scriitor care a dat omenirii Război şi Pace şi Anna Karenina, păşise fără să ştie în ultimul său an de viaţă căutând în continuare să exprime Iubirea din sufletul său în cuvinte şi să o dea oamenilor. Încă îşi petrecea dimineţile răspunzând întrebărilor venite de la oameni care îl căutau pe Dumnezeu, încă încăleca şi cutreiera pădurile singur sau cu una dintre fiice, ajuns la momentul scrierii unui testament încă refuza familiei drepturile asupre operei sale, dorind să-şi doneze oamenirii întreaga muncă de o viaţă.

Acesta a fost Lev Tolstoi – scriitorul, filosoful, omul. La aproape 80 de ani de la moartea sa, un scriitor american a început să-i studieze jurnalul personal şi jurnalele apropiaţilor săi din 1910. Mărturiile scrise ale soţiei, ale medicului, ale fiicei, ale asistentului personal, ale lui Certkov, prieten intim al scriitorului, şi însemnările semnate L.N.(Lev Nikolaevici) au dat naştere unei cărţi.

Americanul Jay Parini semnează romanul Ultima gară, o carte superbă şi sfâşietoare pe alocuri despre ultimul an din viaţă lui Tolstoi. Dacă nu ştiţi povestea morţii lui, n-o căutaţi nicăieri înainte să citiţi cartea asta. Sunt aproape 300 de pagini despre familie, despre viaţă şi sensul ei, despre credinţă şi adevăr, “o călătorie pe mare, explorarea unor ape străine”, cum spune chiar autorul în postfaţă.

Ultima gară e una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit în ultimele luni, un roman complet bazat pe întâmplări şi personaje reale, dar cu un singur personaj aproape ireal. Să n-o rataţi!

Cartea a apărut la Humanitas, în aceeaşi excelentă colecţie – Raftul Denisei.

Articole similare:

1. Ma numesc Rosu – o lectie de civilizatie
2. Cartea perfectă?