Frumuseţea minţii umane stă în uitare, fără ea nu am putea trăi. Fizica, prietena mea de demult s-a retras într-un colţ umbros al memoriei mele, lăsând paginile prezentului pradă variabilelor supravieţuirii. Orice poveste are un sfârşit. Tot ce rămâne e amintirea, o maşină a timpului pe care omenirea a avut-o dintotdeauna, fără să-i poată aşterne cifrele într-o ecuaţie. Perfecţiunea nu se supune niciunei legi.

***

O seară de vară m-a găsit într-un muşuroi din care furnicile dispăruseră aproape fără urmă, vrăjite de mirajul unui sfârşit de săptămână departe de forfota marii uzine portocalii. Eram obosit şi ochii abia mai vedeau potecile de beton pe care păşeam, dar rotiţele dintre urechi încă se mai învârteau. Mi-am scos portofelul să-mi verific finanţele şi am simţit cum singura monedă rătăcită printre hârtiile colorate cade cu un clinchet metalic scurt. Au mai trecut câteva secunde până să caut bănuţul din priviri, dar când l-am găsit am rămas mut de uimire în faţa perfecţiunii.

Frânturi de legi şi ecuaţii din mecanica de liceu au început să mi se învârtă prin mintea încântată de mirajul echilibrului de la care nu-mi puteam lua ochii. Proiecţia unui centrului de greutate cădea pe o bază de sprijin atât de mică şi asta după o ciocnire elastică cu un corp de dimensiuni mult mai mari, unde raportul de masă tinde către zero, iar energia cinetică a monedei… Ce se întâmplă cu energia cinetică? Se neglijează! Forţele care acţionau asuprea bănuţului fermecat aveau rezultanta zero, echilibrul era evident, toate calculele pe care îmi doream să le pot scrie atunci ar fi ajuns la concluzia minunată pe care ochii nu se săturau să o privească. Care erau şansele ca moneda să cadă exact pe muchie? Puteam considera acel hol un mediu vidat, neinfluenţat de factori externi? De unde venea torentul de explicaţii şi întrebări într-o seară oarecare de vară?

Trenul gândurilor s-a oprit brusc când mi-am dat seama că sunt singurul martor al miracolului monedei. Am făcut 3 poze cu rudimentara cameră a telefonului din dotarea specialistului în tehnică bancară şi am mai admirat câteva clipe minunea din toate unghiurile. Într-un final am ridicat-o cu părere de rău şi am plecat spre casă să povestesc întregii lumi ce am văzut. Probabil că puţini ar aprecia echilibrul pe care am încercat în zadar să mi-l explic, dar povestea trebuia spusă. Hazardul fusese acolo, lângă mine, sub ochii mei obosiţi.

Perfecţiunea nu se supune niciunei legi.

Nu exista articole similare.

Crescând mare şi pletos a rămas tot talentat, dar a trebuit să se apuce de muncă. S-a făcut tâmplar şi tâmplar a rămas până la lungi plete blonde.

A plecat departe, că prost n-a fost niciodată. Acolo, departe, tâmplareşte şi azi, sub pseudonimul Ştefan Hruşcă.

Sculptează în timpul liber. În ler.

Sfârşit. (vii aplauze)

Nu exista articole similare.

De ceva vreme încerc să pun la păstrare picături din învolburatul meu ocean de tihnă, pentru zile cum a fost cea de azi, zile sufocante şi lungi, în care unica alinare rămâne uitarea primită în dar împreună cu somnul. M-am învăţat să fur cuvinte. Curând ele au devenit replici. Apoi au apărut pasajele şi până la pagini nu a fost decât puţină răbdare. Mereu a meritat să adun din cărţi puţină ambrozie pentru suflet.

În seara asta, în timp ce trenurile ideilor soseau şi plecau din gara mea obosită, răsfoiam notiţele de la prietenii mei zgomotoşi. Şi iată pe ce mi-au căzut ochii:

Vorbele sunt mai puternice decât faptele. Cuvântul rămâne, fapta trece! Faptă face şi-un câine dar vorba n-o rosteşte decât omul. Fapta, acţiunea nu-i decât o nălucă în comparaţie cu realitatea, şi încă mai mult cu realitatea supranaturală a cuvântului. Acţiunea se raportează la cuvânt cam în felul în care se raportează umbra bidimensională din cinematograf la omul viu tridimensional, sau dacă preferaţi, precum fotografia la original.

Am cugetat adeseori la puterea nevăzută a vorbei rostite sau scrise şi mereu am ajuns la acelaşi adevăr pe care Joseph Roth l-a enunţat atât de bine în rânduri de mai sus, din Spovedania unui ucigaş. Cuvântul are o putere enormă asupra minţii, pentru că nu piere după ce zboară de pe buze. Zăboveşte şi sfâşie mintea sau alintă uneori sufletul. Dacă e scris, pătează hârtia şi niciodată ea nu mai devine albă, în acelaşi fel în care pătrunde cugetul, parazitând gândirea.

Oricare ar fi efectul cuvântului, el nu moare fără o încleştare strânsă cu realitatea. De aceea e atât de greu să vorbeşti cu adevărat despre ceea ce crezi şi simţi. Chiar şi cu tine însuţi.

Nu exista articole similare.

Vă scriu aceste rânduri cu ochii umeziţi de lacrimi. Nu sunt trist, manifestarea lichidă cu accente sărate care mă tulbură are la rădăcină bucuria că voi existaţi. Voi, cercetătorii britanici devotaţi cauzelor drepte ale omenirii, sunteţi unica noastră speranţă în lupta cu un rău care bântuie planeta asta de milioane de ani.

Aţi auzit vreodată acel înfiorător bâzâit care se apropie de ureche seara, imediat după ce lumina lasă întunericul stăpân peste dormitor? Sigur că l-aţi auzit, că oameni sunteţi şi voi! Oameni botezaţi în apa vie a ştiinţei şi binecuvântaţi de Sfântul Newton cu harul cunoaşterii, dar tot nu puteţi fi străini de bâzâitul ţânţarilor. De ce îi toleraţi de atâţia ani?

Nu ştiu să existe vreun ecosistem care să se prăbuşească la dispariţia ţânţarilor, sunt creaturi care nu fac altceva decât să răspândească malarie, febră galbenă şi o sumedenie de alte boli. Sunt un rău care ne-a înţepat dintotdeauna. Voi aveţi puterea de a-l distruge definitiv! Ce-ar fi să adăugaţi încă o nestemată la colecţia regală a ştiinţei britanice?

Ştiu că puteţi stârpi ţânţarii. Mi-aţi zguduit din temelii convingerile despre viaţă când aţi descoperit că peştii hibernează şi inima mi s-a umplut de fericire când aţi inventat bermudele anticelulită. Am înţeles viaţa în toată profunzimea ei când aţi anunţat că bărbaţii scunzi sunt soţi ideali şi am căzut la picioarele voastre alături de întreaga lume când aţi descoperit cauza albirii părului. Şi câte şi mai câte! Mai faceţi un pas către nemurire şi găsiţi formula de stârpire a ţânţarilor!

Mă ofer să va ajut. Am 2 metri fără vreo 10 centimetri, 92 de kilograme şi ţânţarii mă adoră. Oriunde aş fi, dacă e vreun vrăjmaş pe o rază de 10 kilometri… vine să mă salute. Putem să le întindem o cursă! Suntem mai inteligenţi decât ei! Iertati-mă… SUNTEŢI mai inteligenţi decât ei. Îi veţi distruge, nu-i aşa?

Această scrisoare nu vine de la un individ frustrat, ci de la 6 miliarde de oameni care îşi pun speranţele în voi. O, aştri ai ştiinţei, zei ai tehnicii, maeştri ai mecanismelor vii… eradicaţi ţânţarii şi veţi fi sanctificati! Balaurii zilelor noastre sunt mulţi şi straşnic de puternici, însă n-au nicio şansa în faţa voastră.

Cu infinită stimă şi nemăsurat respect,

Omenirea

PS: Mi-a scăpat o inepţie în rândurile de mai sus. Nu am 1,90 metri şi 92 de kile, ci 6,3 picioare şi 208 livre. Ştiu cât de mult vă place să fiţi diferiţi de plebea internationanală…

Nu exista articole similare.

În seara asta m-a trăsnit o idee de experiment: îmi impun singur un subiect şi scriu fix 10 minute despre el. Editez doar greşelile gramaticale, pun diacritice şi public. Începusem să înşir subiecte aleatoare cu gând să aleg unul la întâmplare, când divinitatea m-a tras de mâneca în semn că e cu mine şi că păşesc pe calea cea dreaptă: a picat curentul. Subiectul fiindu-mi impus de o forţă superioară nouă, iată ce a ieşit:

***

Pană de curent

Tocmai îmi venise ideea să fac un experiment când a picat curentu. E 12:45. A picat cum pică raţa lovită de vânător, fără avertisment. În cameră e un întuneric ca-n mină, doar ecranul laptopului sfidează gaura neagră în care am picat cu toţii.

Nu e net, n-avem ce povesti. Ar trebui ca Twitter-ul, Facebook-ul şi Writeru’ să nu poată fi oprite de o simplă pană de curent, mai ales că se întâmplă aproape zilnic în colţul ăsta de Militari. Ar merge nişte curent electric wireless la ora asta, să-l fur de la blocu’ de peste drum. Părinţii celor de-acolo au avut mai multe posibilităţi, că ei au lumina. Fir-ar mă-sa a dracu’ de burghezi! Trebuia să mă mut pe partea cealaltă a străzii…

Bun, ne-am lamentat, acu ce-i de făcut? Curent wireless n-avem, că nu-i frumos, bateria laptopului mai ţine vreo juma’ de oră, din experimentul asta mai sunt fix 4 minute. Dar în comunism, când nu era curent noaptea ce făceau oamenii? Copii… Nu e o opţiune. Aş putea să filosofez. Filosofum non facit barba! Bun dictonu asta, mai ales dacă-l zici cu patimă. Chiar, ar trebui să mă bărbieresc. Dar vai! N-am curent. Faţa sictirită de pe messenger.

Pană totală de idei. Mă sufoc. Pereţii se apropie din ce în ce mai mult. Sunt prins la mijloc. Îmi trece viaţa prin faţa ochilor… A venit curentu’! Aaaaalta viaţă! Fix 9 minute a ţinut delirul. Am lumina, pot să dau din taste până leşin, am tot ce vreau.

OK. Şi acum?

***

Dacă vă place ideea(nu neapărat textul brut şi necizelat rezultat) voi mai repeta ghiduşia asta. De fapt, sigur o repet, măcar pentru mine, fără să vă mai chinui pe voi, cei care vă tatuaţi copiii cu VladBogos.ro din pur devotament faţă de umilul subsemnat. Dacă practicaţi alchimia cu litere şi cuvinte, simţiţi-vă liberi să preluaţi jocul de-a scrisul(10 minute, fără editare ulterioară). Senzaţia se învârte undeva între nostim şi inspiraţional, adică poate ieşi orice.

Exprimaţi-vă mai jos sau pe blogurile deţinute pe persoană fizică.

Nu exista articole similare.

N-am înţeles decât după ani buni de buletin că nu am cum să câştig în faţa lor. A fost un şoc atunci, credeam că pot să fac orice, dar am crescut mare şi am priceput că femeile care merită afecţiune vor doar să le ascult şi să ştie că se pot baza pe mine. M-au făcut să zâmbesc, m-au pus pe gânduri bune, mi-au dezvăluit frumuseţea lucrurilor simple şi astfel am pictat pentru fiecare doamnă din viaţa mea un portret viu în galeria cu oameni dragi. Chiar despre portrete vreau să vorbim puţin.

Mintea unui bărbat e gazda multor tâmpenii, de la frânturi de ştiinţă la biografiile jucătorilor de fotbal şi ale scriitorilor, de la secrete de tot felul la dorinţa absurdă de a înţelege tot ce mişcă. E un loc aglomerat unde detaliile mărunte nu-şi au locul, iar amintirile sunt scurt-metraje mute. Fiecare femeie care colorează o astfel de peliculă cu un zâmbet rămâne în mintea bărbatului într-o anumită ipostază unică la care gândul lui va fugi când îşi va aminti de ea. Fie că spală vase sau îmbrăţişează un copac, fie că citeşte în pat sau bea un ceai înfrigurată, imaginea ei se întipăreşte pentru totdeauna în această formă specială. E acel moment când el a iubit-o pur şi simplu.

Domnilor, faceţi azi o vizită galeriei cu portrete, ştiu precis că toţi aveţi un colţ ferit al minţii pentru ele.

Doamnelor, să ne trăiţi şi să ne zâmbiţi!

Nu exista articole similare.

Societatea face legile care stabilesc acceptarea sau marginalizarea, în timp ce religia se ocupă de nevoia omului de a aparţine unui grup guvernat de o putere superioară inexplicabilă în dualitatea sa de ocrotitor atot-ştiutor şi judecător nemilos. Fiecare păşeşte în acelaşi sistem care pare să meargă de la sine, alimentat doar de frica de izolare a unui individ pe care prea multă linişte îl împinge pe abruptul povârniş al meditaţiei. Nevoile de acceptare şi apartenenţă se nasc din frică şi sunt inoculate de timpuriu, astfel încât nimeni nu scapă.

Prizonier al unor tipare de gândire limitată chiar de la prima gură de aer, omul caută repere. Pe tavă îi sunt oferite societatea şi religia, cele mai uşoare ieşiri din labirintul îndoielilor şi al singurătăţii, însă oricare dintre cele două implică renunţarea la libertatea gândurilor şi amorţirea voinţei proprii. Aşa se nasc roboţi în carne şi oase.

Îmi place să cred că pot găsi răspunsuri în mine şi experienţa îmi arată că pot. Sigur că sunt destui cei care fac asta şi poate că încrederea în sine e un cult ca oricare altul, dar e singurul făgaş al gândurilor care porneşte cu adevărat din interior. Cred în mine şi atât. Îmi ştiu slăbiciunile şi calităţile, ştiu ce pot şi ce nu vreau să fac, şiu cât am de dat şi ce-mi rămâne, ştiu că oamenii se schimbă şi că e posibil ca mâine să descopăr un adevăr superior mie pe care să îl îmbrăţişez cu bucurie. Şi cel mai important – ştiu că nu pot avea totul.

Acum câteva zile mi-am descoperit Crezul. E o poezie de Mihai Eminescu, bine ascunsă printre sutele de pagini de geniu din mica mea bibliotecă de nomad. N-o mai citisem niciodată şi m-a bucurat nespus minunata condensare a gândirii mele în doar opt versuri. Se numeşte

De vorbiţi mă fac că n-aud…

De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud:
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face,
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inimă-mi să-l caut.

Nu exista articole similare.

Exerciţiu de imaginaţie:
Mâine dimineaţă începe Al Treilea Război Mondial şi se termină până seara. La un ceai cu prăjiturele învingătorii rescriu ordinea modială, împărţindu-şi frăţeşte merele culese de prin livezile lumii. Noi, românii, suntem prinşi de catastrofă cu pantalonii în vine, ca şi cum ar veni pe neaşteptate iarna în Decembrie. Nu suntem pregătiţi şi nici conştienţi că se întâmplă ceva. Suntem mere în coşul celor puternici. Vom avea deci stăpâni noi şi va trebui fie rezistăm ocupaţiei fie să ne predăm. Spiritul străbunilor ne va dicta să ne jertfim pe altarul libertăţii, dar jertfa doare şi suntem cam fătălăi pentru asta. Vrem nu vrem, trebuie să închinăm ţara şi să acceptăm o ocupaţie străină.

Dar dacă am avea de ales cui ne predăm? Ce popor am alege să ne conducă şi de ce? Nu-mi spuneţi că n-aţi visat să ne conducă un neamţ sau o ceată de suedezi? Poate chiar nişte vecini unguri sau un britanic? Pe cine aţi accepta voi ca stăpân fără împotrivire, din simpla dorinţă de progres a societăţii in care trăim. Evident, fără argumente nu stăm de vorbă.

E doar un exerciţiu de fantezie, nu deschidem tarabă cu valorile şi identitatea noastră, fiţi calmi! Aveţi cuvântul.

Nu exista articole similare.

Zumzetul defilării de pe strada murdară ajunge în toate urechile şi de acolo pătrunde în toate gândurile. De aceea toţi vor acelaşi lucru: să zboare. Paşii grăbiţi par să capete aceeaşi cadenţă apăsată în preajma arenei, la ora când ochii au înţeles din nou lumina. Lupta dimineţilor reci şi a celor calde are la capăt perechea de aripi la care visează fiecare gladiator, tânăr sau bătrân, slab sau puternic, viclean sau naiv. Cu toţii vor să urce treptele către mirajul care-i ridică din rândurile luptătorilor de rând în tagma celor aleşi… să zboare.

Se strâng rândurile în arenă. Minţile se golesc de gânduri în aşteptarea clipei când iadul se dezlănţuie şi cei puternici vor sfârşi privind de sus gloata de învinşi. Dinţii scrâşnesc în încleştarea fălcilor pregătite să muşte în carne vie, să sfâşie orice mişcă în calea către victorie, către aripi, către zbor! Tâmplele zvâcnesc în aşteptare, ochii se îngustează, marginile gurii se îndreaptă în jos alungând orice abur de zâmbet. Ochii caută un prieten în jur, un punct de sprijin, o privire mai caldă decât piatra îngheţată de pe jos. Unii o găsesc şi îşi descreţesc fruntea pentru doar o clipă, alţii nu reuşesc niciodată. Fiecare muşchi al fiecărui gladiator tremură de incordare…

Vine clipa dezlănţuirii. Nu mai există prieteni, nu mai e cale de întoarcere, nu mai sunt oameni. Zeci de trupuri se aruncă nebuneşte înainte, raţiunea încetează să comande, e vremea instinctelor salbatce. Nicio fărâmă de energie nu rămâne cruţată, căci nimic nu e mai rău decât să priveşti învingătorii de jos. Lupta încetează doar la un semn ştiut de Hades, zeul ce priveşte scena sângeroasă plictisit de atâta încrâncenare veche de ani. Învingătorii privesc de sus, învinşii strâng din dinţi jurând să se răzbune şi privind în zare. Cei puternici îşi primesc răsplata: carul victoriei, tras de Cerber cu iuţeala vântului.

Tramvaiul porneşte în zbor către o altă arenă.

Nu exista articole similare.

Vântu-a uitat să mai adie
Şi noaptea-i parcă mai pustie.
Se zbate viaţa închisă-n colivie,
Tânjind la conexiunea ce-o să vie.
Acolo unde net nu e…

Acunsă după nori luna aşteaptă
Că biţii să se-ntreaca-n fibră
Şi să se hârjonească-n şoaptă,
Rupând tăcerea rece de tenebră.
Acolo unde net nu e…

De pe noptieră cartea îmi zâmbeşte
Şi ca un prieten vechi mă abordează:
Deschide-mă şi mă citeşte
Şi îţi voi fi a cugetului pază
Acolo unde net nu e.

Nu exista articole similare.