Ţi s-a întâmplat vreodată să fii scos din minţi de un om oarecare? Mă refer la un om mărunt, care valorează fix cât un fir de păr într-o frizerie, unul care nu merită nici să te încrunti, darmite să-ţi clocoteşti sângele în vene. Dacă nu ai încercat sentimentul… eşti un norocos, cititorule.

Eu unul, înveterat sclav al unui temperament vulcanic, mă întâlnesc mai des decât ar trebui cu perdeaua furiei care mă învăluie cât ai zice “prost”. Îmi recapăt echilibrul destul de repede şi încordarea nervilor dispare, dar în urmă rămâne o ceaţă subţire pe care o simt abia la sfârşitul zilei. La mine frustrarea se manifestă prin oboseală, o uzură intelectuală pe care o cunosc atât de bine încât a devenit o a doua natură. 

Pentru marea majoritate a oamenilor însă, frustrarea nu se ascunde pentru a reveni mai târziu, ea explodează pe moment şi şrapnelul loveşte pe o rază multa mai mare decât spaţiul dintre urechi. Mintea sufocată de furie nu mai umblă pe cărările raţiunii mult timp după ciocnirea care a provocat dereglarea ritmului uzual al vieţii. Ochii văd roşu în toate direcţie şi oricine intră într-o astfel de rază vizuală e victimă sigură. Aşa se propagă frustrarea – de la un om nervos la unul nevinovat, care la rândul său începe să vadă roşu. 

Aici intervenim noi, citiorule. Tu şi eu, împreună sau separat, putem fi cei care opresc avalanşa. Furia poate atinge pe oricine, dar depinde de noi să controlăm urmările ei, să nu propagăm frustrarea. Un mic efort mental, izvorât din dorinţa de a fi mai bun tu însuţi, cititorule, e destul.Dacă e un gest cu adevărat eroic pe care poate să-l facă omul simplu pentru ca societatea să progreseze este să întrerupa avalanşa frustrării. Şi noi putem.

Nu exista articole similare.

Binele arată cam aşa.

Sunt mult idei care gravitează în mintea mea acum, când m-am deconectat câteva zile de la propria mea viaţă. Filtrez, redactez şi postez cât de curând.

Articole similare:

1. Maturitate
2. M-am calmat

Ca orice idee fantomatică, maturizarea începe în adolescenţă şi bântuie individul până la momentul când firele albe îl fac să nu-i mai pese de păcatele tineretilor. E un proces, o serie de mici evoluţii care duce către o stabilitate a gândirii capabilă să ţină în frâu emoţiile primare. Poate că primul pas pe acest drum e independenţa financiară faţă de părinţi, dar mai departe de atât nu pot exista generalizări. Fiecare are poteca lui.

Cum ştii că ai ajuns acolo? Poate că maturitate te face să te opreşti pentru o clipă în mijlocul furtunii de gânduri, în căutarea drumului către linişte. Poate că e acel ceva interior care te face să-ţi asumi responsabilităţi de “om mare”. Sau poate e doar senzaţia de deja-vu în faţa păcatelor tineretilor, pe care nimeni nu le-a ratat. Cine ştie? Fiecare are poteca lui.

Nimic nu vorbeşte mai limpede despre un om decât răspunsul pe care-l dă unei argumentări. Un adolescent poate să întoarcă spatele unei discuţii serioase, are încă privilegiul să fugă de maturizare. Să zicem că şi un student ar avea dreptul la câteva ultime rătăciri ale raţiunii, dar timpul fugii e pe terminate pentru el. Dar după? Un om de peste 23-24 de ani care răspunde unei argumentări scoţând limba ca un puşti de 5 ani are poteca lui. Poteca ratării.

Nu exista articole similare.

Nu mă pot concentra deloc la citit în ultima vreme. M-am apucat de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, dar n-am reuşit să trec de a zecea pagină. Nu-mi stă mintea acolo, chit că m-am prins ce comoară am în mâini, şi nu e prima oară. N-au trecut decât câteva săptămâni de când m-am chinuit să-l întâlnesc pe enigmaticul domn Kurt Vonnegut la Micul dejun al campionilor şi m-am declarat exasperat de stilul lui după vreo optzeci de pagini.

Anul trecut, cam tot pe vremea asta, încercam să citesc Mitraliera de lut a lui Viktor Pelevin şi mă dispera universul romanului pe care l-am lăsat abia rasfoitt în bibliotecă. Prin anul 3 de facultate îmi cumpărasem Insula din ziua de ieri de Umberto Eco şi începusem s-o citesc, mânat de aceeaşi sete care mă făcuse să dau gata Numele Trandafirului şi Pendulul lui Foucault de acelaşi autor. Povestea unui naufragiat care nu ştie să scape de pe o corabie eşuată nu avea cum să nu-mi suscite imaginaţia, dar pe fundalul aventurii Eco spunea o poveste atât de anostă încât n-am suportat şi am lăsat şi cartea asta deoparte.

Mergând şi mai mult în trecut, îmi amintesc prima încercare de a citi Crimă şi pedeapsă la începutul liceului. Capodopera nu s-a lipit deloc de mintea şi sufletul meu atunci. Am revenit prin anul II de facultate şi m-a fascinat, încă recitesc pasaje din ea când caut inspiraţie. Probabil că la fel se va întâmplă cu toate celelalte titluri şi scriitori pe care aştept să-i cunosc sau să-i reîntâlnesc, după ce am eşuat cu prima încercare.

Fiecare carte are timpul ei.

Nu exista articole similare.

Acest organism de tip mafiot care emite legi ia forma unei caracatiţe cu zeci de mii de tentacule păroase mereu pregătite să  se infiltreze în buzunarul cetăţeanului suficient de fraier încât să respecte organizaţia care îl fură legal. Mereu surprinzător prin incapacitatea sa de a trata problemele reale, dar mereu pregătit să fure cu fiecare braţ în parte, statul român are puteri magice. Face banii să dispară în autostrăzi care duc către buzunare încăpătoare şi pretinde că-i investeşte în educaţie sau sănătate. Poporul român e needucat şi bolnav. QED.

Braţele păroase ale statului român fură pentru că pot. Mai ales în perioada asta au ieşit la produs, aşa că fiţi cu ochii pe bugetarii investiţi de lege cu dreptul de a da amenzi. Cu toţi au un stomac de hrănit şi un stil de viaţă de întreţinut, dar le lipsesc scrupulele. Dacă e un lucru pe care l-am învăţat din facultate e că atunci când eşti furat cu nesimţire, pe faţă şi cu zâmbetul pe buze, trebuie să constientiezezi că asta se întâmplă. Nu poţi riposta întotdeauna, cu statul nu te poţi juca(tocmai pe asta se bazează braţele păroase), dar cu siguranţă data viitoare vei fi mai deştept şi vei zâmbi statului în timp ce el constată că ai buzunarele cusute.

Ierati-mi ieşirea, trebuia să mă calmez un pic. Ideea e: statul ne fură, nu vă îndoiţi de asta şi nu plecaţi capul!

Întâmplător, în timp ce editam aceste rânduri dau peste un fragment din cartea lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, pe blog la Chinezu:

“În comunism se fura doar persoana fizică, căci proprietatea privată era un păcat de moarte. În capitalism, se fură şi persoana fizică, însă se recomandă… a se fura ca persoană juridică. Capitalismul avansat, cel actual, îşi are temeiul pe furtul instituţional privat. Să stabilim următorul lucru: ce este un furt? Furtul este formă de muncă. Însă nu este o formă oarecare de muncă, ci una care presupune un grad foarte mare de risc, dar şi un profit pe măsură. Furtul… este munca cu cel mai mare grad de profit. Iar fiindcă noi vrem să avem un profit cât mai mare, atunci instituţionalizarea este obligatorie, căci numai aşa putem fura în cantităţi mari şi putem avem profituri imense”.

Articole similare:

1. Toleranta zero

În ultimele două luni corabia gândurilor mele, un fel de Arcă a lui Noe plină de ghiduşii strălucitoare şi unghere întunecate, a plutit pe un ocean de incertitudini. Am încercat să desenez o hartă pentru călătoria mea, dar rezultatul a fost un ghem de sfoară rostogolit de un pisoi zburdalnic şi mi-am dat seama că nu s-a terminat căutarea. Simpatic foc pisoiul totuşi!

Cuvintele şi puterea lor mă definesc, fără ele sunt o umbră cenuşie fără substanţă. Am scris sau măcar am schiţat câteva idei mereu, dar interesul de a publica a dispărut aproape total. Am simţit că nu sunt coapte ideile? Poate, încă nu am toate răspunsurile. În schimb am citit mult, realizând că nu poţi pretinde substanţă de la propriile cuvinte fără să le susţii cu lecturi înzecite. Pofta abia mi s-a deschis, aşa că 2010 stă sub semnul… de carte.

Un lucru e cert: edificiul de exprimare liberă numit blog va continua să existe şi va vorbi în principal despre cărţi, scriitori şi ideile care decurg din minunata îndeletnicire care este cititul. S-a strigat NIŞĂ şi doar mie îmi vine să râd?

Sunt dator cu multe cuvinte. În primul rând mie şi apoi vouă. Vor veni, însă, doar când vor fi gata.

Articole similare:

1. Ratacire

10 zile. Atât a trecut de când vârtejul entuziast de biţi n-a mai alergat prin fibra RDS-ului către al meu laptop. N-am avut net pentru că m-am mutat. “Acasă” cel de după “la muncă” e altul din nou. Noua mea cameră e a noua(a si cit a XI-a) în 5 ani şi ceva, dar despre asta o să vă povestesc altă dată.

În saptămâna care a trecut nu am fost total lipsit de conexiune, am mai aflatmărunţişuri despre lumea exterioară în minutele de absenţă intelectuală de la uzină. Se întâmplă tuturor, să nu vă prind că aruncaţi vreo piatră! Evident, la birou nu mă pot relaxa pe net pentru că nu am timp să savurez informaţia ca un monstru nesătul ce sunt. În clipele mele de linişte însă, Internetul îmi răspunde la întrebări şi e interesant ce am descoperit că-mi lipseşte cel mai mult în orele de offiline.

Dexonline, Wikipedia şi Livescore răspund la 99% din dileme şi întrebări, Filelist aduce seriale şi filme cu replici isteţe, iar socializarea se întâmplă prin Twitter, Messenger şi Mail. Un univers în 7 site-uri. Simplu… Există şi un DAR.

Mi-e greu să trăiesc fără Internet, dar sunt mult mai calm şi mai concentrat fără el. În săptămâna care a trecut, în afara scurtului moment de nebunie în care am scris o poezie despre lipsa de net, m-am simţit chiar bine. Am avut răbdare şi spor la citit, am descoperit că ordinea mediului exterior aduce cu sine calmul interior şi că rareori îmi e dor să browsez. Dacă nu mă preocupă ceva anume şi nu sar din pagină în pagină pentru documentare cred că pot folosi conexiunea de acasă maxim 20 de minute pe zi fără să-mi lipsească. De n-aş avea blogul ăsta tămăduitor(pentru mine cu siguranţă, sper că şi pentru alţii măcar din când în când) nici n-aş simţi lipsa Internetului, care în rest e doar multă pierdere inconştientă de timp.

La urma urmei, Internetul e doar o utilitate la casa omului.

Nu exista articole similare.

Va scriu aceste randuri de pe lumea cealalta. Sunt intr-un concediu de cateva zile, departe de Bucuresti, in singurul loc unde mi-am gasit mereu pacea – acasa.

Anul care tocmai se scurge m-a stors psihic pana la stadiul in care simt ca sunt bolnav si imi caut vindecarea in odihna, carti si liniste. Nu pot da un nume bolii mele, e mai mult decat o oboseala, dar mai putin decat o nevroza. Caderea e normala, o asteptam chiar mai devreme decat a venit. Cert este ca nu mai pot continua aplicandu-mi aceleasi cantitati industriale de stres care m-au tinut in priza pana nu demult. E timpul pentru o pauza.

N-am mai scris de ceva timp, pentru ca nu mi-am gasit linistea mintii si timpul necesare pentru a fi multumit de sensul cuvintelor pe care le insir. N-am stat degeaba cat am lipsit, am multe drafturi si idei care asteapta cuvintele potrivite pentru a iesi la lumina, dar acum nu ma mai grabesc nicaieri. De aseara am reinceput sa scriu. Indata ce ma voi simti refacut voi incepe sa public din nou, probabil asta se va intampla la inceputul anului viitor, adica peste cateva zile.

Nu va uit si va multumesc pentru contributia minunata la discutiile noastre din 2009. Intre timp, va rog insa ceva. Nu e simplu, dar nici imposibil. Sa fiti sanatosi si sa gasiti macar un motiv sa zambiti zilele astea, fie ca sarbatoriti ceva sau nu! Atat.

Cu promisiunea unei grabnice reintalniri,

Vlad

Nu exista articole similare.

Scurta introducere in studiul terorii

Am facut aceasta scurta introducere ca sa va pot spune despre mine ca ma tem. Frica e cea mai complexa traire pentru ca ea poate da nastere oricarui alt sentiment, asa ca oricat ar crede cineva ca nu se teme de nimic, asta nu poate fi adevarat. Pe umbrite cai ale gandirii mele “afara din cutie” am ajuns sa ma tem groaznic de doctori. Stiu ca e o mare slabiciune si nu ma mandresc cu ea, dar nimic nu ma ingrozeste mai mult decat ideea de avea in fata un om care stie ce e sub pielea mea. Acestea fiind scrise, sa va povestesc ce mi s-a intamplat.

Prima intalnire cu medicina moderna

Pe la sfarsitul lui septembrie am constientizat ca am o problema cu ochii, poate datorata celor 14 ore de calculator pe care le prestez zilnic. Ma programez la Centrul Medical Unirea(sediul din Sema Parc) pentru un consult la o doamna doctor oftalmolog, ca un enorias cumsecade si ma prezint la ora stiuta la cabinet. De aici incepe epopeea.

Care e primul lucru pe care te astepti sa-l gasesti in cabinetul unui oftalmolog? Stiu ca va ganditi la plansa cu litere menita sa te transforme din om in cartita, dar cred ca intai de toate un cabinet de oftalmolog ar trebui sa beneficieze de ceva lumina. Ei bine, eu pasesc intr-un birou intunecos, unde o voce de femeie cu silueta banuita abia din spatele unui birou ma imbie sa iau loc si sa povestesc. Incep sa ma jelesc: uneori vad in ceata, stau multe ore la calculator, imi obosesc foarte tare ochii, ma doare capul, nu mai e ca in tinerete, etc. Doamna doctor ma invita sa ma asez la marele dispozitiv ochiometric din dotarea CMU si 3 minute mai tarziu sunt fericitul posesor al primei mele retete de ochelari cu dioptrii 0 si “antireflexie”. Ma bucur naiv.

A doua intalnire cu medicina moderna

Urmand sfatul intelept al Cronicarului, cateva zile mai tarziu ma programez din nou, la un alt medic oftalmolog, tot la CMU, dar la sediul de la Opera. De data asta doamna doctor e minutioasa: ma descoase cateva minute, ma testeaza cu ochiometrul minune, apoi imi pune in ochi acele picaturi care te fac sa nu-ti mai vezi nici ceasul(ceea ce e de-a dreptul infricosator prima oara), ma masoara din nou si dupa 40 de minute de investigatii sunt din nou fericitul posesor al unei retete de ochelari… diferite de prima. De data asta, o saptamana mai tarziu fata de primul control, am dioptrii +0,5. Pe cine n-ar pune pe ganduri 2 retete diferite de la 2 medici, la doar o saptamana distanta una de alta? Nu e vorba de o viroza, e vorba de ochi, nu merge cu aspirina.

A treia intalnire cu medicina moderna

Tocmai pentru ca sfatul Cronicarului de a merge la 2 doctori a fost deosebit de bun, m-am dus si la al treilea control, la o a treia doctorita de la CMU. Am trecut din nou prin tot consultul, acum si mai amanuntit ca ulima oara, am varsat lacrimi de cartita pe altarul medicinei si dupa alte 45 de minute am aflat adevarul despre ochii mei. Sunt minunati! Adevarul e dincolo de Centrul Medical Unirea si il puteti vedea mai jos(in ordine cronologica).

Da, am primit 3 retete diferite de la 3 doctorite de la CMU, pentru aceeasi 2 ochi. Ultima mi-a prescris dioptrii de 0,25, incununand cu succes o medie aritmetica a celorlalte doua. Final de poveste.

Epilog

Sunt convins ca nu sunt nici pe departe singurul care se teme groaznic si inexplicabil de doctori, iar povestea mea e doar una dintre multele care se intampla cu adevarat in spitalele din Romania. Cum as putea eu sa am incredere in continuare in acesti specialisti in ale corpului uman? De cate ori ar mai fi trebuit sa merg la CMU pentru a obtine 2 retete identice?  De ce sa merg de mai multe ori cu aceeasi problema? Medicina nu e nici arta nici politica, ea ar trebui sa fie stiiinta. Poate ca frica mea nu e chiar inexplicabila…

Voi ce ziceti?

Intre timp mi-am faurit o pereche de ochelari cu 0,25 si ma simt bine cu ei, devenind brusc din presupus geek, un geek confirmat. Tocmai ati citit primul articol pe care l-am scris cu ochelarii pe nas. Am vazut bine literele sau cum?

Update pentru fani:

Nu exista articole similare.

Duminica m-am intors de pe meleagurile natale ale mamei. Mai fusesem acolo de cateva ori, insa niciodata nu am realizat insemnatatea unei astfel de intalniri cu radacinile familiei din care provin. Oamenii mi-au vorbit inconstient, din suflet si priviri, dincolo de povestile pe care le-am depanat dupa multi ani in care nu ne-am intalnit. Am gasit raspunsuri pe care nu le cautam dar care s-au potrivit perfect in mozaicul vietii mele de acum, pe care incep la 24 de ani s-o inteleg in profunzimea ei haotica. Pentru prima oara, dincolo de ratiunea rece, am inteles nevoia de apartenenta a oamenilor de pretutindeni, nevoia de repere a copilului care paseste pentru prima oara in viata si fiorul descoperirii unor viziuni noi intr-un loc in care timpul pare ca sta in loc. E ca si cum as fi deschis ochii pentru prima oara intr-un loc in care am trait mereu.

O data in plus mi-am intarit ideea ca nu conteaza geografia din care vii, ci din ce esti facut. Sa-ti cunosti radacinile inseamna sa te cunosti pe tine. Macar o data in viata merita sa faci o calatorie de regasire a mostenirii culturale pe care se sprijina intreaga ta fiinta. S-ar putea sa te incante ce vei descoperi.

Articole similare:

1. Toate la timpul lor