Fiecare dintre noi păstrează cu sine o sumă de clipe, un album de instantanee sau de animaţii aproape vii pe care le numim amintiri. Uneori ne rătăcim printre ele accidental, alteori cotrobăim cu bună ştiinţă prin cotloanele memoriei. Facem asta pentru că trăim cu senzaţia că trecutul ascunde răspunsurile corecte la întrebările prezentului şi că acolo s-ar putea găsi formula ce elimină hazardul din ecuaţia amintirilor viitoare. Voi fi mai deştept data viitoare! Nu mai pierd nicio ocazie, m-am învăţat minte! Aşa ne minţim, toropiti de fermecătoarea naivitate care ne ţine pe linia de plutire zi după zi.

În trecut căutăm inspiraţia care să ne împingă în afară perimetrului mecanismelor mentale cotidiene, pentru că prezentul ne oferă rareori prilejul unui răgaz de decantare a gândurilor. Preocupaţi de nevoile stringente ale trupului, cădem victime bombardamentului constant cu informaţii care sufocă atât introspecţia cât şi extrospecţia, rătăciri în lipsa cărora nu suntem altceva decât carne de tun într-un război atent controlat de cei puternici prin mass-media. În clipele de răgaz tânjim după repere pe care să ne clădim scheletul speranţei, acea licărire pe care o căutăm în orice întuneric. Şi astfel ajungem din nou la exemplele trecutului.

Suntem blocaţi în vremuri tulburi, într-o perioadă istorică marcată nu atât de recesiunea economică şi implicaţiile sale asupra capitalismului, ci mai degrabă de o profundă criză a valorilor. Toate acestea au înfundat omenirea într-o sufocantă criză de identitate. Nimic din prezent nu mai corespunde cu idealurile amintirilor noastre. Dacă nu suntem o societate capitalistă funcţională, capabilă să se autosustina, atunci cine suntem? Ne vom închina comunismului chinez şi vom accepta stăpâni noi ca orice căţel părăsit care caută un cămin iubitor cu un blid de mâncare? Încotro ne îndreptăm? Cine ne va duce acolo dacă nu suntem în stare să păşim fiecare în ritmul său? 

Când disperarea atinge paroxismul şi criza se aprinde din nou, apare un  un lider carismatic al lumii moderne şi spune: hai să muncim fiecare pentru el şi să ne reconstruim lumea aşa cum ne-a plăcut s-o avem în trecut. Discursul lui Obama (video, text) e un punct critic în istoria lumii noastre, un eveniment care marchează intrarea într-o nouă perioadă istorică, pe care nu ştim încă să o denominăm. Preşedintele american a făcut un gest uriaş pentru un politician, şi-a trădat sponsorii pentru a reda poporului său speranţa că muncă lor va da roade în timp şi că viaţa nu se opreşte la uşa bursei de valori. Ne-a arătat că nu putem controla timpul trecut, dar putem să-l inventăm pe cel viitor. 

Omul poate totuşi mai mult decât să contemple trecerea timpului; asta e ideea care-mi va înviora multe dimineţi de azi înainte.

Nu exista articole similare.

Drumul mental către o investiţie în mine însumi

Obişnuiam să cred că sunt un tip conservator, până când m-am concentrat puţin asupra termenului şi mi-am dat seama că sunt doar reticent la schimbarea lucrurilor care merg foarte bine. Vine un moment în viaţa oricărui filosof de scara blocului când meditează la viitorul literaturii şi la atacul cărţilor electronice la obiectul muncii de secole a bibliologilor – minunatele cărţi tipărite. Citisem recent Catch-22 de Joseph Heller, îmi plăcuse mult cartea, dar rămăsesem cu un regret: simţeam că traducerea romanului în orice altă limbă  făcea pierdut un anumit farmec al scrierii şi nu putea reda subtilităţile comice ale limbii Engleze. Probleme grave, dragilor, probleme foarte grave m-au apăsat într-o seară de Aprilie.

Am bunul obicei să mă gândesc de o mie de ori înainte să cumpăr chestii cu butoane şi ecrane de orice fel. În acea seară decisivă pentru istoria obsesiei mele pentru literatură am început să-mi doresc un Kindle, dar decizia de a mi-l cumpăra a venit când Cronicarul m-a sunat dintr-un aeroport de departe cu strigătul de luptă: “Bă, nu vrei un Kindle ieftin fără taxe la ticăloşia aia de stat român care ne fură constant de atâţia ani?”. 600 de lei pentru un ecran de hârtie electronică pe care se vor perinda toate cărţile scrise în Engleză pe care mi-am dorit vreodată să le citesc? N-avem cum să refuz. 

Vorbesc, citesc şi scriu în engleză la fel cum o fac în limba mea nativă, dar fără exerciţiu abilitatea asta dobândită de mic se va pierde prin noianul de informaţii şi multitudinea de priceperi pe care le jonglez zilnic. Aş citi orice carte în limba în care a fost ea scrisă, pentru că oricât de bună ar fi adaptarea, e un anumit cuantum poetic care se pierde în traducere, dar nu stăpânesc la un asemenea nivel decât Engleza şi Romana.

De ce Kindle?

Ecranul E Ink e exact ce trebuie pentru ca ochii mei să creadă că citesc pe hârtie adevărată. Mai jos aveţi în paralel aceeaşi pagină pe hârtie adevărată şi pe Kindle:

Kindle ştie să noteze citate din doar două apăsări de buton, ştie exact cât ai citit(în procente) şi unde ai rămas în orice carte a-i avea încărcată în librăria virtuală(care poate conţine sute de titluri). Căutarea unui anumit pasaj sau citat n-a fost niciodată mai simplă, la fel cum localizarea unor referinţe într-o lucrare ştiinţifică de amploare e practic instantă. Sigur, toate acestea se pot face şi pe un ecran normal de calculator, însă nu la calitatea imaginii şi stresul redus pentru ochi pe care le asigură Kindle unui om care vrea să citească şi atât.

Viitorul e electronic

Orice carte electronică cumpărată de pe Amazon.com ajunge direct pe Kindle-ul de acasă conectat la WI-FI(sau 3G pentru cine simte nevoia). Nu a fost niciodată mai uşor să ai o carte nouă în faţa ochilor. Poate şi de aceea vânzările cărţilor electronice au depăşit pentru prima oară pe cele ale cărţilor clasice pe Amazon.com(link), în urmă cu o lună. În doar 4 ani cuvântul electronic l-a depăşit pe cel tipărit cu aproximativ 5% pe cel mai mare site de cumpărături din lume. Nu e deloc puţin lucru.

Redundanţa subtitlului nu-mi scăpa, dar adevărul pe care-l spune e irefutabil. Cartea, aşa cum o ştim şi iubim în clipa asta, va deveni un obiect de colecţie şi noi, cei de astăzi, vom fi martori la dominaţia bibliotecilor virtuale.

Cititul rămâne una dintre puţinele plăceri care îi perminte omului să se rupă de grup şi să rămână singur cu propriile gânduri şi deschis propriei imaginaţii. Natura umană este turnată în aşa fel încât mereu va cauta un refugiu, oricât de bine s-ar simţi alături de ceilalţi. Cartea trebuie să se adapteze, trebuie să supravieţuiască tsunami-ului electronic şi să păstreze poveştile care formează caractere pentru generaţiile viitoare. Fără cultură nu poate exista noţiunea de fericire, iar bucuria de a trăi doar pentru reproducere e seacă. Transformarea a început deja şi descopăr cu bucurie că nu mă simt exclus, ci din contra, sunt parte din noul val de răspândire al culturii.

Oricât de mult aş iubi atingerea diafană a paginilor de hârtie, oricât aş inspira mirosul cărţilor mele dragi şi oricâtă admiraţie aş avea pentru rândurile frumos ordonate din biblioteca de acasă, trebuie să merg înainte şi să admit inevitabilul. Viitorul cuvântului e electronic.

Am început aventura mea literară alături de Kindle, cu The Catcher in the Rye(De veghe în lanul de secară) de J.D. Salinger, o carte pe care îmi doresc să o fi citit la 15-16 ani. La 26 de ani am cules din ea doar câteva citate şi o abordare foarte interesantă a naraţiunii, adică puţin faţă de aşteptările pe care le aveam de la cartea asta. A fost un rodaj plăcut care m-a convins să mă îndrept către lecturi mai serioase.

Nu exista articole similare.

Există undeva în volumul al doilea(la pagina 272 mai exact) un capitol care se numeşte Oamenii de la capătul grajdului. În două pagini şi ceva, ce vorbesc despre anii ‘70 din România comunistă, Ogoranu scie aşa:

Nu vreau să închei aceste episoade de “viaţă liberă ” fără să scriu câteva vorbe despre oamenii în mijlocul cărora am trăit vreme de 11 ani, despre aceşti fraţi ai mei şi ai dumneavoastră, pe care i-am privit cu înţelegere; alteori cu mânie, cu dragoste uneori, dar niciodată cu indiferenţă. Pentru că, ori ne va place, ori nu, cu voia sau fără voia cuiva, ei vor avea cuvânt în viitorul acestei ţări. E vorba de muncitorii I.A.S.-urilor, proletarii agricoli. Am trăit în mijlocul lor şi-n bună parte ca ei. În localităţile în care se aflau ei, e numărul cel mai mare de copii. Ei vor moşteni ţara, care va fi aşa cum sunt ei.

Cine sunt aceştia? Oameni cu copii mulţi, fugiţi de foame din satele lor, sau, dimpotrivă, oameni fără familie, bărbaţi fugiţi să nu plătească pensie alimentară, femei cu copii fără tată, foşti puşcăriaşi şi, cu siguranţă, viitori puşcăriaşi, oameni fără căpătâi, fete şi femei dornice de aventuri, vicioşi ce-şi înneacă viaţa în alcool şi tutun, analfabeţi şi săraci cu duhul sau alţii cu prea multă carte(de ex., un fost profesor şi un fost procuror), nechibzuiţi ce beau într-o seară ce câştigă într-o lună, negândiţi la ziua de mâine, ce nu au şi nu vor avea casă sau altă avere decât ce au pe ei, oameni fără rădăcini, gata să plece oriunde, hoţi părându-le rău nu de ce au furat, ci de ce au lăsat, locuind la capataul grajdului I.A.S.-ului sau C.A.P.-ului sau în blocuri aduse repede la nivelul grajdurilor, plini de păduchi şi de alte podoabe, trăind într-o lume aparte, priviţi de locuitorii satelor şi oraşelor că o “paria”, cu care nu au de-a face decât cumpărându-le pe nimic produsele furate, certându-se veşnic între ei, bătându-se, înşelându-se. Cu biserica şi preotul nu au de-a face decât la botez şi când mor. Sunt de toate neamurile: români, saşi, ţigani, maghiari şi foarte mulţi fără nicio naţionalitate; din toate colţurile ţării şi veniţi pe lume în condiţii cu totul întâmplătoare. (…)

Şi totuşi, în mocirla asta, m-a impresionat dorinţa de puritate a unora dintre ei. Un tractorist a găsit un balot de lână toarsă pe şosea şi a umblat zile până l-a găsit pe pagubaş. Un mulgător a găsit la cârciumă o poşeta cu mai mulţi bani decât câştiga el într-un an şi i-a dat-o păgubaşei fără să vrea să primească altceva decât plata unei sticle de bere. O tânără nevastă, în timp ce păzea vacile, citea poezii de Ana Blandiana. În ramă, acasă, îngălbenită, la loc de cinste, se află o diplomă ce dovedea că a fost elevă premiantă. Orfană, se măritase şi ea cu cine a luat-o. Avea cinci copii şi muncea zi de zi la vaci şi era bătută tot zi de zi de un bărbat ce bea tot ce câştiga şi el şi ea. (…)

Ce s-ar întâmpla cu aceşti oameni dacă se vor desfiinţa I.A.S.-urile? Pentru că aceştia niciodată nu vor deveni ţărani. Scoşi în lume fără un loc de muncă, ar fi un pericol pentru ţară. Şi nu sunt puţini! E vorba de sute de mii de oameni. Şi e vorba de mulţi, foarte mulţi copii. Şi aceşti copii vor fi viitorul României, cu voia sau fără voia cuiva. Căci cei 100 de proletari de la capătul grajdului au mai mulţi copii decât câteva mii de locuitori din sat. Şi peste 10-20 de ani, aceştia vor fi România.

Copii oamenilor de la capătul grajdului au astăzi undeva între 30 şi 45 de ani, sunt în plină forţă de muncă şi deplină dezvoltare intelectuală. Oriunde aţi fi, într-o comunitate sau pe stradă, priviţi în jur şi-i veţi găsi. Cu rele şi cu bune, ei sunt acei români care au coborât la un moment dat dintr-un tren fără valiză de amintiri frumoase din copilărie, cei care nu au avut niciodată condiţiile de dezvoltare pe care noi le-am luat mereu drept normalitate. Sunt cei care vin din familii aflate la marginea orânduirii comuniste, poate inconştienţi de rădăcinile lor şi de bagajul emoţional şi intelectual pe care îl poartă şi care îşi pun amprenta atât pe viaţă lor de zi cu zi, cât şi pe cea a poporului nostru, de la mersul cu autobuzul până la duminicile electorale care vin şi trec o dată la câţiva ani.

Nu am redat aceste fragmente pentru a judeca aceşti oameni ca fiind buni sau răi, nu câştigă nimeni nimic din dezbinarea de care suferă societatea noastră. În viziunea lui Ogoranu am găsit o explicaţie pentru lipsurile intelectuale pe care acest popor le are, chiar şi azi, când limitările omului ţin doar de el însuşi. Toleranţa mea faţă de imbecilitate a fost mai mereu aproape de zero, dar abia acum încep să văd unde greşesc chiar eu. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta, dar unii au ceva mai mult noroc, iar eu sunt printre ei. Asta înseamnă că am pretenţii de la mine şi de la voi, cei care aţi ajuns până aici cu lectura. Să cugetăm puţin…

Articole similare:

1. Niste tarani gandesc BAC-ul
2. Emo şi mai cum?
3. Armele revoluţiei

Cine mă cunoaşte cât de puţin ştie că sub figura angelică pe care o proiectez în universul vizual(vezi poza din dreapta), sunt un diavol, un diavol roşu înflăcărat. De când l-am văzut pe Cantona în tricoul lui United un microb mi-a intrat în sânge şi s-a transformat în 15 ani în pasiune şi cea mai frumoasă obsesie din colecţia mea.

În toamnă scriam că Sir Alex construieşte din nou o echipă, fără să bănuiesc ce sezon va face United. Titlul numărul 19 şi finala Ligii păreau o utopie atunci, dar bătrânul le-a transformat în realitate şi toată planeta fotbal a privit aseară spre Wembley unde venea hidra catalană – Barcelona lui Guardiola. Nici măcar eu nu credeam într-o victorie a Diavolilor mei, pentru că organizarea şi perseverenţa nu pot subjuga vreodată arta, iar Barca de azi a dus fotbalul în altă dimensiune, una în care statisticile zdrobitoare pălesc în faţa frumuseţii jocului în sine.

În 17 ani de bulimie fotbalistică n-am văzut o finală mai frumoasă şi niciodată n-am digerat mai uşor o înfrângere.  Nu poţi să fii supărat când te învinge cea mai bună echipă din lume. Mingea se lipeşte elegant de un Messi implacabil, amintind din ce în ce mai mult de Maradona, iar Xavi dirijează impecabil, cu o clarviziune pe care n-am mai văzut-o de la Zidane încoace. Barcelona hipnotizează cu pase care curg fără grabă şi fără greşeală, culoarul spre poartă se deschide inevitabil. Golul vine natural şi vânătoarea începe din nou.

La golul lui David Villa, un portar legendar, aflat la ultimul meci profesionist oferă lumii această imagine, ca rezumat al finalei Ligii Campionilor din 2011:

Spania de la Euro 2008 şi Realul lui Del Bosque au fost echipele cu cel mai frumos joc pe care l-am văzut până acum, dar Barcelona lui Guardiola le-a depăşit definitiv după finala de aseară. Întreaga planetă, în frunte cu Sir Alex şi terminând cu mine, recunoaşte fotbalul perfect în tricoul blau-grana.

Vedem oare cea mai frumoasă echipă din istoria jocului? Cu siguranţă da. O va detrona cineva vreodată? Dacă da… cum?

*   N-aş vrea să-l uităm pe arbitrul ungur Kassai care a condus excelent un meci uriaş. Un urmaş mai demn al marelui Collina n-am văzut în ultimii ani.

**  A fost ultimul sezon de Liga Campionilor la care m-am uitat cu sonorul pornit la un post românesc. O finală excelentă a fost bruiată de doi comentatori de o imbecilitate sinistră, pe numele lor Marian Olaianos şi Emil Hossu Longin, cărora le doresc să spargă seminţe în continuare pe malul gârlei şi să schimbe impresii despre Columbia(microbiştii ştiu de ce). Prefer să ascult 90 de minute un comentator chinez sau arab decât să mai îndur 5 secunde de grohăială a celor doi.

Sursa foto: UEFA.com

Articole similare:

1. Cronica unei iubiri bolnave

Suntem în una din acele săptămâni din an când oamenii par că-şi pierd minţile, sau mai degrabă că le dau la schimb pe o pace relativă a sufletelor roase de atâtea valuri sărate. Deschizând ochii în fiecare dimineaţă în aceeaşi lume, nu poţi să-i acuzi de nimic. Chiar nu poţi, au nevoie de un refugiu, de o senzaţie de pace universală, de o oază de linişte în care să se simtă mai puţin singuri.

Dacă Nietzsche ar fi trăit zilele lui Aprilie 2011, n-ar fi îndrăznit să-l îngroape pe Dumnezeu cu celebra-i frază. Filosoful ar fi aflat că spiritul suprem al universului, sau măcar întruchiparea sa din viaţa concretă cu valuri şi pietre, a înviat din nou. Azi mai mult ca oricând, în plină strangulare a omului cu propriile sale mâini, credinţa într-o entitate superioară bipedului digitizat atrage ca un miraj verde în mijlocul deşertului. Omenirea are mare, mare nevoie de spiritualitate. Suntem mereu  în căutarea Adevărului.

Dar poţi oare tu, rătăcit călător pe tărâmul cunoaşterii, să găseşti Adevărul cu propria minte? Naivă oaie rătăcită, cum să poţi? Ai nevoie de autoritatea unei organizaţii care de mii de ani urmează doctrina binelui, rol bine învăţat şi pus în scenă cu mare fast într-o zi oarecare a săptămânii. Nu poate exista Adevăr fără apostoli. Altfel ar fi doar un adevăr.

Un apostol e un om al naibii de periculos, poate la fel de primejdios ca un om de vânzări. Cel care poartă în suflet şi minte o singură idee, Adevărul, e un orb nefericit. Apostolul e un fanatic care-şi expune nefericirea pe un platou de aur, dornic să o împartă cu oricine face greşeala să-l asculte. Nu vorbesc aici despre Biblie sau oricare altă carte sfântă cu reţete subtile de viaţă, ci despre fanatism. Ochii închişi adorm inevitabil mintea şi astfel ajung religia, ştiinţa, fotbalul sau personalităţile carismatice ale istoriei  să atragă apostoli orbiţi de iubire pentru aceeaşi idee nedospită.

Cred că în obtuzităţile noastre apostolice de zi cu zi pierdem subtilitatea şi frumuseatea care încă rezidă în lumea asta prăfuită. Dragostea pusă în comun orbeşte mai mult decât orice lumină puternică. Dacă sarbatoriti ceva zilele astea sau în alte zile care vă plac mai mult, nu uitaţi că nu există Adevăr ci doar o sumă de adevăruri mărunte, colorate şi cenuşii, care nu înclină balanţa în nicio direcţie.

La urma urmei, aţi văzut vreodată ceva mai frumos decât o balanţă în echilibru?

Nu exista articole similare.

Regele Scoţiei

După un prim an fără trofee, în al doilea sezon câştigă prima divizie, după 15 campionate în care Celtic şi Rangers şi-au împărţit titlurile. Al treilea an la Aberdeen înseamnă pentru managerul ajuns la 40 de ani câştigarea Cupei Scoţiei şi lansarea către o performanţă incredibilă pentru club. În mai 1983 Aberdeen învingea cu 2-1 pe Real Madrid în Finala Cupei Cupelor, şi antrenorul declara: “simt că am făcut ceva cu viaţa mea”.

Au urmat încă două Cupe ale Scoţiei şi un campionat câştigate, în timp ce ofertele echipelor mari curgeau. Rangers, Tottenham, Arsenal şi Wolverhapton şi-l doreau pe bancă pe scoţianul care umplea de trofee vitrina lui Aberdeen. Deja toată Europa fotbalistică auzise de Alex Ferguson.

Îngerul diavolilor

6 Noiembrie 1986 este data la care Ferguson semnează contractul cu Manchester United, păşind astfel în galeria legendelor fotbalului. Termină primul sezon pe locul 11, din 20 de echipe, iar la finele celui de-al doilea an la United, diavolii sunt vice-campionii Angliei. Ferguson îl aduce la Manchester pe tânărul Paul Ince, viitorul căpitan al naţionalei Angliei, împreună cu mulţi alţi jucători tineri ce aveau să strălucească, reformand echipa şi restructurand clubul din temelii. Însă rezultatele notabile încă întârziau să apară, iar presa şi suporterii cereau demiterea scoţianului. Ferguson a rezistat cu greu.

În sezonul ‘89-‘90 United pierdea în faţa rivalei locale Manchester City cu 5-1, într-o serie de 8 meciuri fără victorie. În primăvara aceluiaşi sezon, diavolii nu mai câştigaseră de 7 meciuri şi demiterea lui Ferguson părea iminentă, dar un 1-0 cu Nottingham Forrest în FA Cup şi victoria din finala aceleaşi cupe l-au menţinut pe bancă. A continuat să-şi întărească echipa aducându-l pe Schmeichel în poartă şi oferindu-i debutul tânărului Ryan Giggs, dar abia după ce l-a aşezat pe marele Eric Cantona lângă Mark Hughes în atac, United câştiga primul campionat cu Alex Ferguson. Se întâmpla în 1993, la 26 de ani de la ultimul succes al diavolilor.

Drumul spre Wembley

Următorii 4 ani i-au adus lui Ferguson încă 3 campionate cu United, timp în care scoţianul a continuat să construiască, promovându-i de la tineret pe David Beckham, fraţii Neville sau Paul Scholes, toţi oameni de bază ai naţionalei Angliei în anii ce au urmat. L-a cumpărat pe tânărul Roy Keane, viitorul căpitan, şi a format un cuplu de atacanţi formidabil cu Dwight Yorke şi Andy Cole, pereche ce avea să se afirme că una dintre cele mai eficiente din istoria fotbalului. Toate piesele puzzle-ului s-au aşezat perfect în timpul campaniei europene din ’99 când United revenea de la 2-0 pe Stadio delle Alpi din Torino, în faţa lui Juventus, la 3-2 în minutul 84 şi se califica pentru finala de pe Wembley împotriva lui Bayern Munchen.

Şi ce finală! Bayern conducea la pauză după golul lui Basler, iar în vestiarul lui United, Alex Ferguson le vorbea elevilor săi: “La sfârşitul meciului, Cupa Campionilor va fi la câţiva metri de voi şi n-o s-o puteţi atinge dacă pierdem. Pentru mulţi dintre voi nu va mai fi niciodată atât de aproape. Să nu îndrăzniţi să vă întoarceţi în vestiarul ăsta fără să daţi tot ce aveţi!”. În minutul 90 încă mai conduceau nemţii, dar Sheringham şi Solskjaer, ambii intraţi târziu în meci au înscris două goluri în 3 minute pentru a ridica trofeul Ligii Campionilor la final. 99 a fost anul diavolilor şi al lui Ferguson.

Provocarea unei legende

Alexander Chapman Ferguson devenea Sir Alex Ferguson în vara care urma, dar povestea lui nu se încheie pe Wembley, cu acea seară incredibilă. Scoţianul mai are încă ceva de realizat în fotbal. În 2002, după 4 titluri consecutive în Anglia, declara: “Cea mai mare provocare a mea nu e ceea ce se întâmplă acum, cea mai mare provocare a fost mereu să dărâm soclul pe care stă Liverpool. Poţi să tipăreşti asta!”. Acesta este Alex Ferguson, legenda vie a fotbalului britanic, un antrenor care a construit echipe şi a descoperit jucători de clasă, un om care a înţeles că nu poţi câştiga intodeauna, dar trebuie să te pregăteşti mereu pentru asta.

Azi, 6 Noiembrie 2010, Sir Alex Ferguson, la 69 de ani şi 46 de trofee cucerite, stă pe banca lui Manchester United în meciul cu Wolverhapton. Se împlinesc 24 de ani de când antrenează pe Old Trafford. Îi mai lipseşte un titlu de campion pentru a-i detrona pe Liverpool şi chiar dacă echipa scârţâie în toamna asta, fanii ştiu că Sir Alex construieşte. Pentru a câtă oară?

*Sursa în ProSport, documentarea pe Wikipedia şi RedCafe, foto Telegraph.co.uk.

Articole similare:

1. Lecţii de viaţă de la un Sir (I)
2. De ce iubim fotbalul
3. Sublima hidră catalană

Tinereţea nu mai vrea să înveţe nimic, ştiinţa e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, nişte orbi conduc alţi orbi şi-i fac să se prăbuşească în prăpastie, păsările se aruncă înainte de a fi început zborul, măgarul cântă la liră, boii desenează. €“ Umberto Eco, Numele Trandafirului

Secolul XIV din romanul lui Eco şi România zilelor noastre par să fie pictate în aceleaşi culori reci şi bântuite de aceleaşi umbre ale decăderii, nu-i aşa? Blazarea ca stil de viaţă şi sictirul ca armă albă ne-au transformat, zi după zi, într-o ceată în derivă în mijlocul căreia mulţi caută, fără prea mult patos, o izbăvire. În adâncul sufletului o ştim cu toţii, dar doare s-o admitem.

E nevoie de timp, de 30 de ani sau poate chiar de 50 până când vom putea spune că am crescut în civilizaţie şi cultură, pentru că de acolo pleacă tot. Omul care începe judece de unul singur şi să înţeleagă mai mult din prezent şi trecut, negreşit îşi va dori mai mult de la sine şi îşi va modela treptat, din interior, lumea viitoare. Acest om însă nu se naşte pur şi simplu, el trebuie construit. Problema reală a României abia aici începe.

Educaţia centralizată e o glumă proastă, familia nu poate face faţă avalanşei de tentaţii ale străzii şi non-valorile promovate din plin în media fac din copii şi tineri simple tomberoane informaţionale care ajung, peste ani, să-şi vândă votul pe o vodcă la crâşma cu manele din colţ. E foarte greu să aduci noţiuni de civilizaţie şi cultură pe acelaşi platou de prezentare aurit cu mondenul şi fariseismul parvenirii politice şi sociale, dar nu e imposibil, dovadă venind chiar din România contemporană, unde, de câţiva ani, se întâmplă ceva extraordinar

A început pe 13 septembrie 2006, ca o bună mutare de marketing a ziarului Cotidianul, care în acea miercuri a ieşit pe piaţă însoţit de o carte, romanul Ai toată viaţă înainte, de Romain Gary. Era primul pas al colecţiei Literatura lansată în colaborare cu Editura Univers, serie ce urma să publice 131 de volume pe parcursul a aproape trei ani, până în vara lui 2009, când dispare din scenă la fel de subit cum a apărut. Soljeniţîn, Asimov, Hamsun, Faulkner, Zamiatin sau Kafka sunt câţiva dintre scriitorii ale căror romane au ajuns la îndemâna publicului larg cu un preţ excelent. La 7 lei, literatură de calitate rivaliza pentru prima oară la preţ revistele de scandal şi lacrimi fabricate.

Având ca model succesul cărţilor de la Univers, trustul Adevărul propune o colecţie care are acelaşi target, în speţă consumatorii de literatură, ce debutează într-o excelentă prezentare grafică în toamna lui 2008 – 100 de cărţi de citit într-o viaţă. 11 lei costa un volum de Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Eco, Dumas sau Virginia Wolf, din prima serie hard-cover a Editurii Adevărul Holding. După apariţia ultimului număr al colecţiei, aceeaşi editură a recidivat cu 101 cărţi de citit într-o viaţă, prima apariţie fiind o capodoperă a literaturii universale: Crimă şi pedeapsă.  Între timp, trustul Adevărul a scos pe piaţă o reeditare a operei lui Jules Verne, cu 40 de titluri ce au marcat multe dintre copilăriile actualilor cititori maturi(inclusiv pe a mea) publicate în fiecare miercuri la 12 lei.

În martie 2009, Junalul Naţional intră pe aceeaşi nişă cu o colecţie de literatură românească intitulată Biblioteca pentru toţi, ce a reunit cele mai de seamă creaţii ale scriitorilor noştri, în frunte cu Eminescu, Rebreanu, Eliade sau Marin Preda. Lăudabila iniţiativă a fost bine primită de public şi reprezintă singura realizare a unui cotidian orientat politic spre stânga şi condus pe căile manipulării de foşti jurnalişti. Volume BPT hard-cover costă 11 lei  şi în vara lui 2010 au fost urmate de o interesantă serie intitulată Cartea de Buzunar, unde au apărut câteva titluri din literatură universală (semnate de Anatole France, Balzac, Stendhal), până la suspendarea bruscă a colecţiei în octombrie.

Se poate fabrica o discuţie interminabilă despre adevărata valoare a acestor colecţii sau despre scopul apariţiei lor. Sunt voci care strigă indignate că trusturile de presă s-au lansat în acest demers pentru profit, unicul lor interes fiind ca ziarele şi cărţile să se vândă. E greşit să faci bani dintr-o afacere cinstită care facilitează accesul maselor la cultură? Evident că nu. Când cărţile ajung la public la un preţ foarte mic, mult sub media din librăriile clasice, toată lumea câştigă.

Un alt ghimpe în coastele eternilor cârcotaşi ar fi ideea că mulţi cumpără aceste cărţi doar pentru că arată bine şi ornează cu real succes bibliotecile populate de bibelouri şi pescari chinezi. Sigur că se poate întâmpla şi asta, dar important e că oamenii îşi aduc literatura în case, chiar fără să fie conştienţi de însemnătatea acestui gest. În casele românilor trăiesc şi copiii românilor, minţi fragede şi încă nepoluate, dar adesea condamnate la cretinism de mediul în care se dezvoltă. Dacă măcar un copil are o alternativă la involuţia gloatei, colecţiile de cărţi ieftine de pe tarabe şi-au atins scopul. Pe termen lung ele cresc şansele acestui popor de a-şi reforma identitatea. E prea puţin?

Am enumerat aici câteva proiecte remarcabile, nu atât prin ţelul lor iluminant, cât prin ce au reuşit să facă, pentru că apariţia şi succesul lor reprezintă un fenomen extraordinar, îndrăznesc a afirma chiar nemaivăzut în România contemporană. Colecţiile de cărţi au reuşit performanţa de a aşeza literatura adevărată pe tarabele de ziare  libertatea-click-cancan  alte mizerii consumatoare inutile de hârtie. Clasici  curve,   manele,   monden, la  chioşcuri de , pe starada,  staţiile de autobuz, la metrou,  mijlocul mulţimii.

Am început să ne înarmăm pentru lunga revoluţie ce ne apasă conştiinţele.

Nu exista articole similare.

Oricât de mult am încerca să ne topim, zi după zi, în dulcele foc al uitării şi al măruntelor plăceri, lumea nu dispare atunci când închidem ochii. Privind prin ochelarii omului suficient de matur încât să înţeleagă mai mult decât i se arată, conchid că suntem într-un moment greu în existenţa noastră, ca popor. Am şi câteva argumente irefutabile care-mi susţin concluzia:

• Trăim într-o ţara guvernată de legi prost gândite, ce sfidează logica şi bunul simţ, o ţară condusă de infractori şi incompetenţi care se luptă între ei la televizor, dar îşi împart frăţeşte ciolanul în pauzele publicitare.
• Trăim în mijlocul unei societăţi defecte şi putrede, fără valori şi repere, în care individul involuează către o fiară turbată şi oarbă aflată într-o perpetuă căutare a zilei de mâine.
• Trăim într-un colţ de lume unde presa nu informează, ci doar manipulează, promovând intens non-valori pe toate scenele vieţii publice.
• Trăim în mijlocul unui sistem care pune zeci de piedici oricărei tentative de a face bani cinsititi.
  Trăim cu veşnica nostalgie a vremurilor grele de care abia am scăpat.

Aşadar, trăim. Corabia e în derivă de mai bine de 20 de ani, aerul miroase a naufragiu, moralul e sub nivelul mării, dar echipajul trăieşte fără a încerca să se salveze. Totuşi, toţi vorbesc despre asta…

Marea majoritate a românilor încă tineri îşi doresc să treacă graniţa, cu destinaţia Oriunde-numai-nu-aici şi să nu se mai întoarcă vreodată. Se vorbeşte despre cum e “afară” ca în mijlocul unei închisori în care deţinuţii tânjesc la libertatea din spatele zidurilor. Românii s-au săturat de sacrificii, nu mai sunt dispuşi la martiriu în numele unei normalităţi ce ar putea veni la vârsta pensionării, s-au lăsat înşelaţi de prea multe ori, căzând pradă naivităţii pe care am moştenit-o din generaţie în generaţie. “Aşa suntem noi, ăştia de p-aici” ne spunem adesea zâmbind amar înainte de a lua viaţa în piept din nou.

Chiar dacă sunt aproape de saturaţie, nu reuşesc să-şi canalizeze toate forţele pentru a rupe graţiile şi a păşi afară. Puţini sunt cei care văd că România nu e o temniţă ferecată, ci o ţara din care se poate pleca oricând. Acei câţiva sunt cei care lasă în urmă interminabilele discuţii ale “prizonierilor” şi emigreza pentru o viaţă noua, mai bună. Restul continuăm să îngânam acelaşi marş funebru.

De ce cântăm noi acest cântec? De ce nu părăsim, în masă, România? Cel mai simplu răspuns e frica de necunoscut. E şi cel mai adevărat, dar în spatele lui stau o mie de temeri mărunte peste care puţini pot trece. Emigrarea e o călătorie în care nu poţi lua cu tine mai nimic,  laşi în urmă tot ce ai avut până atunci: familie, casă, prieteni, oraş, limbă, statut social. Doar tu mergi înainte, fără puncte de sprijin, cu certitudinea unor suferinţe pe care ţi le asumi în căutarea unui vis de normalitate. Cuferele sufletului nu sunt uşor de abandonat, nu oricine poate părăsi o zonă de comfort în care a trăit 20 şi ceva de ani, fie ea şi o corabie în derivă.

Oamenii îşi proiectează mereu prin ochii minţii lumea în care vor să trăiască. O suprapun peste cea reală şi visează, uneori iluzia visării fiind atât de dulce în comparaţie cu viaţa cotidiană, încât graniţa dintre cele două e imposibil de trecut. Impulsul de a lăsa totul şi de a face primii păşi către o viaţă nouă pare a fi o forţă supra-omenească care întârzie să apăra, iar timpul care trece ne amorţeşte şi revenim zi de zi la plăcerile mărunte, care ne fac să uităm de naufragiul ce ne pândeşte.

Alegem aproape întotdeauna un drum plin de gropi ştiute, în favoarea unuia complet necunoscut.

Autorul acestor rânduri îşi publică gândurile dintr-un apartament din Militari, încă nepregătit să se arunce în valuri precum Kazamira şi al ei Kazamir, pe care ii admira pentru evadarea lor spre Oriunde-numai-nu-aici.

Articole similare:

1. De ce scriem despre Romania?

Dacă am fi ieşit dintr-un ou poate că ar fi fost mai simplu. Fiecare cu oul lui, fiecare poveste începând cu o coajă crăpată şi părăsită pe malul unde nefiinţa îşi pierde prefixul, fiecare de unul singur. Dar începutul nostru e altul.

La început a fost ruptura…

Mulţi dintre noi am avut norocul de a nu păşi stingheri în viaţă de la început tocmai pentru că nu am lăsat în urmă o coajă goală. Oamenii dragi ce răsar din amintirile mereu însorite ale copilăriei par a fi eroi de poveste şi zâmbim când, stând cu ochii închişi, ne apar alături. Ei sunt părinţii de care ne-am rupt candva…

Ruptura e aproape inevitabilă. Sunt peste 20 de ani de viaţă care ne despart şi nu putem compara mediul în care am crescut noi cu ce au avut ei în aceeaşi ani ai tinereţii, când personalitatea se formează şi omul începe să vadă viaţa prin ochii propriei minţi. Avem atâtea în comun şi totuşi pare că am avea în faţă un străin surd la orice argument pe care vâlvătaia vârstei îl aruncă în discuţii care duc doar către alte discuţii. Sunt convins că şi din partea cealaltă se vede la fel.

…apoi a fost prăpastia.

Părinţilor le e greu să accepte ideea că proprii copii trebuie să calce strâmb ca să înveţe cum să păşească. Din greşelile altora n-a învăţat nimeni vreodată o lecţie pe care să n-o uite. Îmi imaginez că doare îngrozitor să-ţi vezi copilul platindu-şi proriile greşeli poate chiar mai scump decât ar fi meritat, dar adevărul este că TREBUIE să plătească.

Părinţilor le e uneori imposibil să nu reacţioneze disperaţi când văd paşii strâmbi ai copiilor care, mânaţi de prospeţimea gândirii neatinse de marile furtuni ale vieţii, ripostează avântându-se mai departe pe drumul lor. Aici se cască un hău fără fund. Prăpastia dintre generaţii n-a fost niciodată mai adâncă decât în momentul ciocnirii dintre experienţă şi tinereţe şi asta se întâmplă pentru că uităm să avem încredere unii în ceilalţi. Nietzsche rezumă multă mai bine ideea:

Pasiunile nu sunt altceva decât idei în prima lor fază de evoluţie: ele sunt atributul unei inimi tinere, şi smintit e acela care crede că le va simţi zbuciumarile o viaţă întreagă.

Într-un final am înţeles

Unde e adevărul? Adevărul e întotdeauna relativ la cel care îl percepe. Am înţeles asta doar când am ajuns la punctul în care ideile şi concepţiile mele despre viaţă sunt radical diferite de cele pe care ar fi trebuit să le moştenesc. Cugetând îndelung, în speranţa că voi putea să trasez o mediatoare în acest desen colţuros care mă obseda, m-am văzut învins de geometria vieţii şi a sa problemă fără soluţie. Învins, dar mai înţelept.

Am realizat că părinţii îşi doresc inconştient să retrăiască bucuriile tinereţii prin prisma copiilor, reiterând un model de împlinire spirituală care i-a făcut pe ei fericiţi. E cel mai firesc şi mai nevinovat vis cu putinţă, e un argument pe care nici cel mai strălucit logician nu l-ar putea combate vreodată. E natura umană în toată splendoarea sa spirituală.

Pace între aspiraţiile părinţilor şi visele copiilor nu există pentru că nu e normal să existe. Viaţa noastră ar fi mult mai simplă dacă, în loc să fim străini surzi, am fi prieteni care au încredere unii în alţii chiar şi atunci când drumurile lor în viaţă s-au despărţit.

Începem prin a accepta că adevărul fiecăruia e relativ.

Nu exista articole similare.

Suntem noi în tribună şi ei în teren. Noi am venit să vedem, să judecăm şi să încurajăm, ei au venit să joace cel mai frumos joc din lume. Suporterii şi fotbaliştii sunt un trup care ar trebui să respire cu nesaţ aerul competiţie, dacă ar şti cum. Uimitor în ţara lui Ştie-Tot-Vodă e că experţii în fotbal de pe stadioane n-au idee cum se învârte mingea.

Pe gazon roiesc nişte băieţi care câştigă din fotbalul de care adesea îşi bat joc mult mai mult decât flămânzii din tribună şi de la televizor. Respect pentru oamenii care-i privesc nu au. Pasiunea pentru fotbal au pierdut-o probabil prin adolescenţă. Dorinţa de victorie poate fi aprinsă doar de nişte sute de euro în plus. Dar cum spuneam, bani au destui. Din indolenţa lor rezultă o ţurcă cu gust de apă de la robinet, iar viaţa şi jocul merg înainte, hrănindu-se din scandal şi lumina de club de noapte.

Între timp tribuna murmura. Scuipătorii de seminţe îngână scandări anemice şi cântece de vitejie, dar cu apă de la robinet nu se îmbătă nimeni de entuziasm. Imediat ce galeria adversă începe să cânte, românii, veşnic dârzi în lupta cu duşmanul, încep să fluiere şi să huiduie. Să cânte nu ştiu. Să-i încurajeze pe ai lor nu ştiu. Să-şi vadă de treabă lor… nici asta nu ştiu.

Românul e incapabil să fie mai bun, iar stadionul e doar o celulă a societăţii. Ne merităm unii pe alţii.

Articole similare:

1. Despre femei si fotbal sau cratite si femei
2. Cronica unei iubiri bolnave
3. Cum să pierzi un titlu. Ghid practic…