Suntem noi în tribună şi ei în teren. Noi am venit să vedem, să judecăm şi să încurajăm, ei au venit să joace cel mai frumos joc din lume. Suporterii şi fotbaliştii sunt un trup care ar trebui să respire cu nesaţ aerul competiţie, dacă ar şti cum. Uimitor în ţara lui Ştie-Tot-Vodă e că experţii în fotbal de pe stadioane n-au idee cum se învârte mingea.

Pe gazon roiesc nişte băieţi care câştigă din fotbalul de care adesea îşi bat joc mult mai mult decât flămânzii din tribună şi de la televizor. Respect pentru oamenii care-i privesc nu au. Pasiunea pentru fotbal au pierdut-o probabil prin adolescenţă. Dorinţa de victorie poate fi aprinsă doar de nişte sute de euro în plus. Dar cum spuneam, bani au destui. Din indolenţa lor rezultă o ţurcă cu gust de apă de la robinet, iar viaţa şi jocul merg înainte, hrănindu-se din scandal şi lumina de club de noapte.

Între timp tribuna murmura. Scuipătorii de seminţe îngână scandări anemice şi cântece de vitejie, dar cu apă de la robinet nu se îmbătă nimeni de entuziasm. Imediat ce galeria adversă începe să cânte, românii, veşnic dârzi în lupta cu duşmanul, încep să fluiere şi să huiduie. Să cânte nu ştiu. Să-i încurajeze pe ai lor nu ştiu. Să-şi vadă de treabă lor… nici asta nu ştiu.

Românul e incapabil să fie mai bun, iar stadionul e doar o celulă a societăţii. Ne merităm unii pe alţii.

Articole similare:

1. Despre femei si fotbal sau cratite si femei
2. Cronica unei iubiri bolnave
3. Cum să pierzi un titlu. Ghid practic…

Aşteptam Cupa Mondială! Aşteptam primul fluier, prima tumbă a balonului, primul duel umăr la umăr, prima detentă reluată cu încetinitorul, primul şut la colţul lung, prima explozie de bucurie! Aşteptam fotbalul…

A venit şi s-a dus deja pe jumătate, aşa că, pătimaş cum sunt, mi-am suflecat gospodăreşte mânecile şi am scris cronica de până acum a mondialului african. Au rezultat 1000 de cuvinte în care spuneam povestea suporterului Vlad aflat la 8.500 de kilometri depărtare de stadioanele care bâzâie. Scriam acolo cât de tare mă irită vuvuzela şi cum nu dau doi bani pe “cultura” zgomotului promovată de FIFA. Eram supărat pe Mourinho şi pe caracatiţa lui interista care a dezintegrat toată Europa, punându-şi amprenta tactică pe mondial. Îl desfiinţăm pe Domenech, artizanul jalnicei scufundări a Franţei, îi mustram aspru pe Rooney şi pe ai săi, veniţi parcă în vacanţă în Africa de Sud, fără ghete de fotbal şi sete de goluri şi mă bucurăm meschin de impotenţa jalnicilor campioni mondiali din 2006 a€“ italienii care probabil vor juca din nou finala.

Tare nervos eram scriind şi editând de zeci de ori pasajele despre dezamăgiri, dar mă mai îmbunam oleacă povestind despre brazilienii care abia s-au trezit la joc în meciul cu ivorienii, despre argentinieni şi olandezi care parcă se tem să nu termine tot fotbalul şi toate golurile încă din grupe sau despre spaniolii care desenează pe semicerc mai ceva ca marele lor Goya şi n-ar avea adversar dacă ar încerca mai des poarta. Mai scriam cu admiraţie despre uruguayeni, chilieni, coreeni, ghanezi şi paraguayeni sau despre golurile magice ale lui David Villa, Forlan, Vera şi Tsabalala. Era cronica mea, subiectivă şi tăioasă, visătoare şi dulceagă, cronica unei jumătăţi de iubire. Când m-am hotărât să nu o public m-am întrebat: De ce am scris-o?

Zilele astea, printre meciuri şi discuţii în doi peri despre fotbal, citesc povestea mondialului din `86 spusă de Ioan Chirilă în Frumoasele noastre duminici. Oftând visător la marginea imensei prăpăstii dintre bucuria din paginile marelui cronicar şi fotbalul geometric din Africa de Sud, am înţeles de ce am scris cronica World Cup 2010…

Foamea mea de fotbal nu se va potoli niciodată la televizor. Cupa Mondială e o experienţă care merită trăită pe stadion sau pe străzile aglomerate din jurul marelor arene. Fotbalul a fost, este şi va fi mereu mai mult decât un joc şi de aceea vreau să scriu cronica unui mondial trăit în inima tribunei. Şi asta voi face cândva. Am un nou vis.

Articole similare:

1. Cronica unei iubiri bolnave
2. Romania vs. Olanda – cronica la cald
3. De ce iubim fotbalul

Viaţa e un joc un pic prea serios, în care ai şansa să câştigi sau poţi să pierzi în fiecare zi. Nu există reţete corecte pentru fericire şi succes dar legile nescrise ale Universului tind să fie valabile de la găurile negre la gropile din asfalt. Viaţa predă fără încetare lecţii gratuite şi uneori dure.

Sir Alex şi nişte flăcăi care aleargă

Mă uitam aseară la Bayern – Manchester United şi cugetam la jocul echipei mele de suflet(evident că Manchester!). Sir Alex Ferguson e un tactician desăvârşit - a gândit o o aşezare în teren şi un stil de joc perfecte pentru United-ul de azi şi doar o greşeală în lanţ a fundaşilor a făcut ca Bayern să câştige. Echipa lui Ferguson nu desenează minunat ca Barcelona, nu debordează de entuziasm în atac precum Arsenal, nu străluceşte individual ca Real, dar joacă fotbal.

Fundaşii centrali sunt puternici şi pasează simplu, lateralii muncesc mult şi aleargă 8-9 kilometri pe meci, Scholes zburdă la 35 de ani ca la 22, coreeanul Park şi-a extirpat plămânii şi apare cu folos în orice punct al terenului, Carrick ştie doar că spaţiu liber în faţa apărării nu trebuie să existe. Fletcher e unul dintre cei mai buni mijlocaşi centrali pe care i-am văzut vreodată, nu străluceşte, dar câştigă aproape orice duel şi aleargă cu mintea pentru echipă. Nani şi Valencia au control bun al mingii în viteză, aleargă mult şi la recuperare, pe atac nu se dezlipesc de tuşe. Giggs şi Berbatov înţeleg fotbalul în profunzime şi îl explică cu fiecare ocazie, nu aleargă mult dar sunt servanţi de clasă. Pe Rooney, omul cu paşaport de Iad, pare că nimic nu-l poate opri din sprint şi nu oboseşte niciodată. Ferguson ştie că are fotbalişti şi îi învăţa doar cum să alerge. United se impune prin inteligenţă dublată de o condiţie fizică perfectă.

Prima lecţie a lui Sir Alex

În viaţă câştigă cel care munceşte după propriul său plan.

De ce? Pentru că geniile sunt rarisime. Talentele adevărate la fel. Pentru că ideea de un milion de dolari nu vine oricui şi oricând. Pentru că loteriile sunt miraje de masă. Pentru că nu oricine poate să fie antreprenor şi să lucreze doar pentru sine.

Singura constantă pe care te poţi baza în viaţă eşti tu şi munca ta. Dacă pui un dram de minte în ce faci eşti pe drumul care duce spre vise împlinite.

- VA URMA -

Articole similare:

1. Unde NU se termina viata

Toate gazetele spun acelaşi şi acelaşi lucru. Orăcăiesc pe acelaşi ton, întocmai ca broaştele înainte de furtună. Din pricina lor nu se mai aude nimic.

Lev Tolstoi, 1875 – Anna Karenina

Apropo de parastasele care se pregătesc presei scrise peste tot prin online şi chiar prin… presa scrisă, n-am putut să-mi stăpânesc un mare zâmbet când am găsit ideea de mai sus într-o carte scrisă acum 135 de ani. Imaginea corespunde perfect situaţiei actuale – avalanşă de nimicuri şi monden sufocă sau chiar extermină informaţia utilă şi investigaţiile care ar trebui să aibă loc în paginile tipărite ale presei, într-o societate care se vrea democratică. Exemple aveţi cu sutele, cele mai elocvente fiind alegerile, campaniile electorale şi marile manevre politice(cum ar fi congresul PSD care urmează). Esenţa se pierde în tone de praf aruncat în ochii omului simplu.

Peste tot se şopteşte cu teamă în glas şi panică în suflet că ar muri presa scrisă. Eu nu cred că ziarele şi revistele vor muri. Pe sistemul “Jana nu e moartă, Jana se transformă” vor dispărea non-valorile şi doar cine se va reinveinta va supravieţui la început şi apoi va prospera. E o lege universală a naturii pe care nu vom fi niciodată suficient de inteligenţi să o fentăm, pentru că e perfectă – cel slab e mâncat de cel puternic. Se va întâmpla în gazete şi în toată media, însă doar atunci când societatea va progresa în materie de nivel de trai, cultură şi responsabilitate socială. Un public educat va aduce schimbarea, iar asta nu se poate întampla peste noapte.

Presa scrisă moare de mulţi ani şi mai are probabil câţiva de agonie. Dar, chiar dacă vom citi ziare în format digital în loc de clasica hârtie, vom primi calitate în articolele cumpărate. Între timp, răbdare şi tutun. Dar cum tutunul dăunează grav sănătăţii…

Articole similare:

1. Actualitatea becalizata
2. Seicii si calicii
3. Blogger vs. Jurnalist (II)

Mircea Baniciu zice cu patos versurile zglobii de mai sus, pe fond de chitări şi tobe agitate cu tâlc (Pisica Neagră îi zice melodiei, Pasărea Colibri e trupa). Mereu mi-a plăcut piesa asta şi niciodată n-am fugit de pisici, fie ele şi negre. În viaţa mea şi implicit pe blog nu e loc de superstiţii aşa că vă doresc să vă taie calea pisica asta.

Felina din imagine este evident intelectuală şi erudită, aşa că nici ea nu crede în superstiţii. Dumneaei este emblema unei colecţii de carte personalizată, dedicată ficţiunii străine, care apare începând din 2006 la editura Humanitas şi se intitulează simplu Raftul Denisei(lista completă de titluri apare că prin minune la click pe link). În ultimul an am citit 5 cărţi patronate de felina în cauză, pe care le rememorez aici, în ordinea în care le-am devorat: O vară la Baden-Baden de Leonid Tipkin, Împăratul muştelor de William Golding(un roman cu poveste excelentă, scriitură de laureat al Nobelului literar, per total nu tocmai pe gustul meu, dar merită citit), Plânsul lui Nietzsche de Irvin Yalom, Viaţa şi vremurile lui Michael K de J.M. Coetzee şi excepţionalul roman al cubanezului Jesus Diaz – Cele patru fugi ale lui Manuel. Toate mi-au plăcut şi îndrăznesc să formulez o concluzie statitisctică.

Bazat pe experienţa mea de până acum, pisica neagră de pe Raftul Denisei este o garanţie a cărţilor de calitate. Pe lângă cele câteva titluri pe care am pus deja ochii, în bibliotecă de acasă aşteaptă Încă de pe atunci vulpea era vânătorul(Hertha Muller), Fiica unui erou al Uniunii Sovietice(Andrei Makine), Spovedania unui ucigaş, povestită într-o noapte(Joseph Roth) şi Ultima gară(Jay Parini), pe care abia aştept să le trag pe nas după doza serioasă de clasici ruşi(Tolstoi+Dostoievski=Nirvana literară) pe care mi-o voi administra în primele luni ale anului. Ce vreau să sublieniez e că pisica intelectuală îmi atrage acum atenţia de pe orice raft cu literatură de care mă lovesc, ceea ce vă recomand şi vouă, dragi prieteni.

Eu îi mulţumesc doamnei Denisa Comănescu, vinovată de raftul plin de cărţi bune, pentru pisica neagră care ne-o trimite în cale.

Nu exista articole similare.

10 zile. Atât a trecut de când vârtejul entuziast de biţi n-a mai alergat prin fibra RDS-ului către al meu laptop. N-am avut net pentru că m-am mutat. “Acasă” cel de după “la muncă” e altul din nou. Noua mea cameră e a noua(a si cit a XI-a) în 5 ani şi ceva, dar despre asta o să vă povestesc altă dată.

În saptămâna care a trecut nu am fost total lipsit de conexiune, am mai aflatmărunţişuri despre lumea exterioară în minutele de absenţă intelectuală de la uzină. Se întâmplă tuturor, să nu vă prind că aruncaţi vreo piatră! Evident, la birou nu mă pot relaxa pe net pentru că nu am timp să savurez informaţia ca un monstru nesătul ce sunt. În clipele mele de linişte însă, Internetul îmi răspunde la întrebări şi e interesant ce am descoperit că-mi lipseşte cel mai mult în orele de offiline.

Dexonline, Wikipedia şi Livescore răspund la 99% din dileme şi întrebări, Filelist aduce seriale şi filme cu replici isteţe, iar socializarea se întâmplă prin Twitter, Messenger şi Mail. Un univers în 7 site-uri. Simplu… Există şi un DAR.

Mi-e greu să trăiesc fără Internet, dar sunt mult mai calm şi mai concentrat fără el. În săptămâna care a trecut, în afara scurtului moment de nebunie în care am scris o poezie despre lipsa de net, m-am simţit chiar bine. Am avut răbdare şi spor la citit, am descoperit că ordinea mediului exterior aduce cu sine calmul interior şi că rareori îmi e dor să browsez. Dacă nu mă preocupă ceva anume şi nu sar din pagină în pagină pentru documentare cred că pot folosi conexiunea de acasă maxim 20 de minute pe zi fără să-mi lipsească. De n-aş avea blogul ăsta tămăduitor(pentru mine cu siguranţă, sper că şi pentru alţii măcar din când în când) nici n-aş simţi lipsa Internetului, care în rest e doar multă pierdere inconştientă de timp.

La urma urmei, Internetul e doar o utilitate la casa omului.

Nu exista articole similare.

Sigur că suntem fătălăi dacă ne speriem de vremea rece. Femeile se exclud pentru că e firea lor să se teamă de entităţi necontrolabile(cum ar fi natura, de care oricum nu te poţi ascunde, aşa că nu are rost să te temi), dar dovedesc un curaj inexplicabil în faţa primejdiilor care pot fi ocolite(aici mă gândesc la doctori sau carduri de credit). Încercând să nu alunec pe o pantă pe care nu mi-am propus să fac slalom azi, vreau să vedem împreună latura pozitivă a frigului(pe lângă plăcerea mea de a mă simţi mai rus decât sunt, când îmi scârţâie zăpada sub bocanci).

Aşadar, la ce e bun frigul?

1. Gerul iernii ne pune în mişcare. Eu iarna fac mai multă mişcare decât vara, în primul rând din cauza zăpezilor de pe trotuare care dublează energia cheltuită pe deplasare. Gheaţa de care mă feresc ca de Politehnica mă face să am mereu tot corpul încordat, sculptând fildeşul din care sunt clădit într-un mod care i-ar face să se ascundă ruşinaţi pe David a lui Michelangelo şi pe regele Leonidas al Spartei. Evident, mişcarea mea în plus e neinsemanta pe lângă efortul considerabil depus de cetăţenii deprinşi să slujească binelui comun cu fundul în maşină toată ziua. Ei muncesc serios la deszăpezirea bolizilor din maldărele de omăt îngheţat la -20 de grade. Sunt sigur că mulţi n-au făcut atâta sport în viaţă lor.

2. Mereu am fost un împătimit al intimităţii petrecute în compania unei cărţi, a unui film sau a unei meditaţii bahice. Omul poate să existe cu succes şi petrecându-şi serile acasă, nu societatea trebuie să decidă valoarea şi comfortul psihic al individului. Desigur, izolarea totală e atât imposibilă cât şi total nesănătoasă, căci e nevoie de cârciumă şi de aer curat pentru filtrarea ideilor măreţe, însă frigul prilejuieşte liniştea care ne lipseşte de multe ori când am vrea să ne auzim propriile gânduri. Minunat e să ai cu cine împarţi pacea.

3. Oraşul e curat. De fapt, pe anumite porţiuni dă impresia că e curat. Bucureştiul ar putea fi un oraş tare frumos, ar avea un farmec aparte cu influenţele sale contradictorii(socialism vs. capitalism, clasic vs. modern, etc.) dacă nu ar fi murdar. Acum că a căzut un strat bun de zăpadă şi a dat minunatul ger peste ea, măcar parcurile şi spaţiile verzi sunt imaculate. Când se termină frigul, vin iar noroaiele.

4. Brusc, nu mai e banal să vorbim despre vreme. Stânjeneala dintre oameni care nu au ce discuta se evaporă chiar la multe grade sub 0, când tocmai buletinul meteo ţine prima pagină a ziarelor şi genericul ştirilor.

5. Cea mai înţeleaptă vorbă despre frigurile care “crapă pietre” o are bunica mea. Zice aşa: “Lasă să fie frig, să moară microbii!”. Aţi mai auzit ceva alarmant despre gripele animalice în ultimele zile?

Deci frigul e bun, ne-am înţeles? Mor microbii.

Unde am pus vodka aia?

Nu exista articole similare.

Ignorantul are mereu impresia că meseria cu titlu pompos e “de viitor” şi o spune cu entuziasmul omului care n-are idee despre ce vorbeşte. Meseriile viitorului vor fi rezultatul inovaţiilor şi al necesităţilor diferite pe care rasa umană le va avea, nicidecum produsul unui sistem strâmb şi defect de îndobitocire guvernat de relicve ale Evului Mediu Timpuriu.

În câţiva ani vom avea o problemă uriaşă cu traficul pe străzile marilor oraşe. Avem deja de furcă suficient cât să acceptăm orice compromis şi să întoarcem spatele decenţei, rânjind în faţa miracolului de a ne mişca mai repede decât acele ceasului de la mână. Să luăm drept exemplu Bucureştiul. Oraşul e mare şi prost gândit, incapabil momentan să suporte “civilizaţia” impusă de milioanele de maşini care-l tranzitează zilnic. Sunt zile în care coloanele pe roţi se mişcă şi oamenii folosesc mijloacele de transport în comun fără frica de sufocare şi zile în care toată lumea stă: pe carosabil maşinile, în staţiile de metrou sau RATB oamenii, ca într-o bizară lume încetinită pentru a opri timpul în loc şi a contempla deşertăciunea modernităţii.

Fenomenul se cere studiat. Şi nu mă refer studiat la modul general: “e aglomerat că e luni” sau “e lejer traficul dimineţilor de duminică”. Pe mine mă fascinează cauzele sociale, ce ţin de mentalitate colectivă şi duc la îngroşarea coloanelor de la semafoare sau la luptele de stradă din tramvaie. Cum se face că atunci când plouă 10 minute oraşul se blochează? Sau de ce într-o dimineaţă obişnuită de miercuri un mare bulevard e pustiu şi pe altele se ascultă radio în gaşcă, la stop? Se cere un expert să descurce iţele fascinant încurcate şi copleşitoare pentru toată lumea: de la edilii veşnic surprinşi la pietonii veşnic cuprinşi de iritare.

Un expert în trafic care să lucreze cu primăria, poliţia şi regiile de transport în comun pentru o funcţionare eficientă a unei metropole cred că ar fi nepreţuit pentru Bucureşti. Cumva sunt convins că în Occident există meşteşugul ăsta dus la un meritat rang de ştiinţă de nişte băieţi isteţi. Ştie cineva să existe şi pe meleagurle noastre experţi în trafic rutier urban? Cine învaţă primul să facă optimizare pe străzi are asigurată meseria de Zeu în viitor.

Articole similare:

1. Artistul si salbaticii
2. O întrebare
3. Fiţi destepti, ca tara geme!

Se făcea că era duminică şi că ieşeam la suprafaţă dintr-o staţie de metrou, direct într-o intersecţie în care bătea un vânt rece, tăios. Traversez, căutând o clădire anume pe partea cealaltă a bulevardului. O zăresc, dar e altfel decât mi-o imaginam eu, arată ca o casă bântuită, pustie. Undeva la poartă atârnă un semn ciudat pe care scrie Spital.

Nea Costel portaru’

Mă opresc la o căsuţă de la poartă, sunt grăbit şi îl întreb pe paznic unde e clădirea pe care o caut şi camera de gardă, de unde o voce adormită îmi promisese că găsesc un medic specialist cu jumătate de oră înainte. Nea Costel, portarul, e mort de beat. Abia se ţine pe picioare când deschide uşa şi mă întreabă ce dracu caut acolo. Nu ştiu că e duminică? Ba ştiu, dar am nevoie de o consultaţie, am vorbit la telefon cu cineva de la camera de gardă, sigur e acolo. Nu se poate!

Cu cine am vorbit? Am trimitere de la medicul de familie? N-am. Costă! Aprob din cap şi nea Costel pune mâna pe telefon şi vorbeşte în şoaptă, conspirativ. Mă măsoară neîncrezător, ca pe un venetic ce sunt. După ce pune receptorul în furcă primesc binecuvântarea lui şi instrucţiuni precise pentru camera 30, unde e doamna doctor. Se apropie de mine, simt că mă îmbăt… de fericire. Mă bate prieteneşte pe umăr, cred că am trecut primul test sau aşteaptă un ciubuc. Îl salut cu respectul cuvenit şi pornesc. Din spate îmi strigă să zic la doamna doctor că-s vecinu’ lu’ Costel de la poartă. E ciudat cum îmi fac prieteni şi în vis… Poate dau şi de vreun cumătru.

Casa de pe deal. Un fel de spital

Urc dealul până la treptele descrise de Nea Costel. Peste tot numai anunţuri fatidice cu gripă porcină, aviară, cabalină, piscicolă şi agricolă. Bine că nu se ia la oameni, îmi zic şi păşesc în spitalul rece şi gol. Nici nu îmi închipuiam cât de gol încă…

La intrare dau peste un semn: Cameră de Gardă. Lacăt pe uşă. Se întâmplă, nu ne panicăm, au sonerie la uşă. Ah, lacătul e pe dinafară. Futil gestul cu soneria. Îmi amintesc de sfaturile lui Costel şi urc la etajul 1, unde dau peste camera 30. Pe uşă scrie Medici, iau atitudinea corespunzătoare şi bat timid. E încuiat, înăuntru e întuneric, pe hol nu e nimeni. Spitalul ăsta e cel mai sinistru din câte am văzut vreodată, nu mă mir că a apărut într-un coşmar, bine că nu-i adevărat. Străbat culoarul în ambele direcţii: într-un capăt e o uşă deschisă şi prin ea se vede un sac plin cu pâine, iar în celalat un salon cu paturi goale, în care nişte pijamale se usucă pe calorifer. Nici ţipenie de om. Sun din nou la numărul de la camera de gardă. Telefonul sună energic în spatele uşii cu lacăt. Futil efort, din nou.

Merg la etajul 2. Pe o uşă scrie Doctori, are şi ea lacăt pe dinafară, nu mă mai obosesc să bat. Holul miroase a ceva înţepător şi greţos. Mi se face rău, rău de tot, mă sprijin de un perete, care de fapt e uşă. Scârţâie şi se deschide. Alt salon de paturi goale. Încerc să nu mai ating nimic şi să-mi sistez funcţiile vitale până când ies din locul ăsta sinistru. Funcţii vitale într-un coşmar? Da, uneori am coşmaruri precise şi tehnice. Înapoi în spitalul bântuit, nici la etajul 2 nu e nimeni. Coborând scările văd o femeie care pare vie şi o întreb de doctor. Da, sigur, doamna doctor e la masă, luaţi loc şi aşteptaţi. Să nu cumva s-o deranjaţi cât mănâncă! Vai, n-aş îndrăzni… poate mănâncă vreun suflet şi se răceşte.

Pânda

Ne punem pe aşteptat. În vis, pacientul nu sunt eu, probabil că subconştientul meu refuză realitatea înfiorătoare în care mă aflu. În continuare, în spital nu se mişcă nimic, dar măsurând holul în lung şi-n lat observ uşile putrede care nu se închid şi mă trec fiori. Pereţii par că respiră, podeaua că geme. Mă aştept să iasă vreun zombie de undeva. Ar fi fost o schimbare în bine.

Se mişcă ceva din spatele unei uşi de lift. Nici nu observasem liftul lângă care stăteam. De după uşă apare un om, în pijama şi halat de spital, un nefericit pacient. Trece pe lângă mine. E mort de beat, se clatină pe picioare, caută o uşă care probabil nu e acolo şi se întoarce la lift. Trecând pe lângă mine rânjeşte: ce dracu scrii mă acolo? Eram cu telefonul în mână, butonăm fără vreun scop. Mă uit la el şi rânjeşte clătinându-se. Nu zic nimic, contrar firii mele reale. Nu e bine să ripostezi monştrilor din visele urâte.

Fuga

Într-un final, după aproape o oră de aşteptat într-un spital gol, doctoriţa termină discuţiile amicale din birou, prânzeste şi se pune în mişcare. Pare capabilă, ghiceşte imediat un diagnostic. Oare e coşmarul pe terminate? Ies ameţit din clădirea spitalului şi cobor dealul aproape în fugă. Nea Costel nu se mai vede nicăieri, probabil că s-a dus să-şi pună costumul de zombie pentru coşmarul altcuiva.

Mă trezesc în baia mea de zi cu zi, îmi spăl mâinile cu mult săpun şi nu mă zgârcesc nici la spirt. Abuzez de apă rece pe ochii injectaţi care mă privesc din oglindă.

Întins pe pat, mă gândesc la coşmarul zilei de duminică. Urât a mai fost! Bine că nu-i adevărat. Şi apoi văd reţeta pe masă…

Nu exista articole similare.

Un plasture, un chinez, un dialog

Un prieten îmi spune că vrea să se lase de fumat, că tot vede reclame la plasturi. O zice în glumă, că suntem oameni mari şi avem voie să râdem de orice. Ironia nefiindu-mi străină, discuţia degenerează şi ne imaginăm cum ar fi o lume în care ţigările sunt înlocuite de plasturi.

Eu: nu ţi-ar ieşi să fumezi plasture din ăla. se aprinde greu, fumu’€™ e nasol. nu ţi-ar ieşi!
CingBao:   da… “eu ies în pauză la un plasture”
Eu: auzi frate, n-ai un plasture?
Eu: sau… mi-am uitat plasturele în altă haină
Eu: sau iar scumpesc ăştia plasturii? sunt nesimţiţi?
CingBao: deoarece consumul de plasturi a întrecut consumul de ţigări, statul introduce acciza pe plasturii cu nicotină
Eu: pentru sănătatea dumneavoastră evitaţi consumul excesiv de plasturi
CingBao: da? el? serios? acum un an? plasturi? saracu’ era aşa de tânăr!
Eu: frate am nişte draci, hai la un plasture că nu mai pot!

Gânduri despre o evadare

Vicii – despre asta vorbim. Viciile sunt a doua natură a omului care tinde să devină prima în momentele în care acel pitic ce-şi are sălaşul pe creier se trezeşte şi îşi cere tainul. Viciile sunt oazele noastre din mijlocul deşertului pe care mintea fiecăruia îl cutreieră fără să caute nimic. Inconştient toţi căutăm ceva şi cum căutarea durează cam cât o viaţă e normal să mai obosim şi să evadăm în ceva. Acel ceva se întâmpla ieri, se petrece şi azi şi probabil că se va repeta şi mâine. Gestul aleator devine permanent, distracţia măruntă a minţii se transformă în obişnuinţă, evadarea devine viciu.

Tutunul elegant ambalat şi paharele în plus pândesc la tot pasul, gata să servească oricui caută o oază. Ţigara nu intră singură în gură, nici sticla nu seacă din proprie initiava şi aşa se pierd mulţi. Nu, nu e doar un pas de la prima evadare la obsesie, dar pe drum călăuza cea mai sigură e ignoranţa. Suntem obişnuiţi să închidem ochii la mizerii şi nedreptăţi, un rău mărunt mascat în bine pentru propria persoană trece neobservat în cascada de senzaţii în care alunecăm pe nesimţite. Primul pas în a-ţi face mai puţin rău sau în a da un sens momentelor de dulce amorţire e să descoperi în sine obsesia. Încep eu şi continuă în gând cine îndrăzneşte.

Sunt eu însumi şi am un viciu

Sunt Vlad Bogos şi sunt obsedat de cărţi. Le cumpăr oricând şi de oriunde, mă gândesc la ele în tramvai şi când mănânc, vorbesc despre ele ca despre copiii mei, îmi place să le privesc pe rafturile bibliotecii, pe masa mea sau pe podea, le mângâi şi le miros, le întorc paginile cu patimă, le citesc şi le rumeg mult timp după. Unii spun că aş fi cărturar, frumos ar fi să fie mai mult decât o obsesie. N-am terminat.

Sunt Vlad Bogos şi sunt irezitibil atras de cultura rusească. Fanatismul naţional cuibărit în suflete atât de zbuciumate, de la străzile Moscovei şi ale Sankt Petersburgului pe care colindă personajele lui Dostoievski, la câmpuri de luptă unde Tolstoi slujeşte umanitatea, totul mă face să mă simt ca acasă între ruşi. Uneori exagerez şi ştiu asta. Încă n-am isprăvit.

Sunt Vlad Bogos şi îmi petrec anii tinereţii pe Internet. Bloghez de 4 ani, de vreo 2 scriu în medie un articol la două zile, citesc vreo 40 de bloguri(în tinereţe erau 100) şi câteva ziare online zilnic, de câteva luni mă folosesc de Twitter cu sârguinţă, am mulţi amici şi colegi de care mai aflu câte ceva doar de pe Facebook, de ieri am cont de Tumblr şi îmi verific mailul dimineaţa şi seara. Ştiu că pierd mult timp şi mulţi neuroni aiurea, dar nu pot să nu fiu online într-un fel sau altul. Am început să mă tratez închizând opţiunea de net de pe telefon.

Acum e rândul vostru.

Epilog

Discuţia începută mai sus cu prietenul meu chinez are şi un final:

CingBao: îţi zic eu. dacă te mai enervează rău ceva, du-te dup-aia în pauză 10 min. uite, ia plasturele ăsta şi o cafea decaf, şi o să fie ok
Eu: şi apoi să ne comandăm o shaorma fără carne şi sosuri şi cu cartofi fierţi nu prăjiţi
Eu: am fi nişte trişti

Căutarea despre care vorbeam nu poate să aibă acelaşi ţel pentru noi toţi, dar concediind călăuza numită ignoranţă, fiecare poate face o călătorie de poveste.

Viaţa înseamnă echilibru.

Nu exista articole similare.