Dacă am fi ieşit dintr-un ou poate că ar fi fost mai simplu. Fiecare cu oul lui, fiecare poveste începând cu o coajă crăpată şi părăsită pe malul unde nefiinţa îşi pierde prefixul, fiecare de unul singur. Dar începutul nostru e altul.

La început a fost ruptura…

Mulţi dintre noi am avut norocul de a nu păşi stingheri în viaţă de la început tocmai pentru că nu am lăsat în urmă o coajă goală. Oamenii dragi ce răsar din amintirile mereu însorite ale copilăriei par a fi eroi de poveste şi zâmbim când, stând cu ochii închişi, ne apar alături. Ei sunt părinţii de care ne-am rupt candva…

Ruptura e aproape inevitabilă. Sunt peste 20 de ani de viaţă care ne despart şi nu putem compara mediul în care am crescut noi cu ce au avut ei în aceeaşi ani ai tinereţii, când personalitatea se formează şi omul începe să vadă viaţa prin ochii propriei minţi. Avem atâtea în comun şi totuşi pare că am avea în faţă un străin surd la orice argument pe care vâlvătaia vârstei îl aruncă în discuţii care duc doar către alte discuţii. Sunt convins că şi din partea cealaltă se vede la fel.

…apoi a fost prăpastia.

Părinţilor le e greu să accepte ideea că proprii copii trebuie să calce strâmb ca să înveţe cum să păşească. Din greşelile altora n-a învăţat nimeni vreodată o lecţie pe care să n-o uite. Îmi imaginez că doare îngrozitor să-ţi vezi copilul platindu-şi proriile greşeli poate chiar mai scump decât ar fi meritat, dar adevărul este că TREBUIE să plătească.

Părinţilor le e uneori imposibil să nu reacţioneze disperaţi când văd paşii strâmbi ai copiilor care, mânaţi de prospeţimea gândirii neatinse de marile furtuni ale vieţii, ripostează avântându-se mai departe pe drumul lor. Aici se cască un hău fără fund. Prăpastia dintre generaţii n-a fost niciodată mai adâncă decât în momentul ciocnirii dintre experienţă şi tinereţe şi asta se întâmplă pentru că uităm să avem încredere unii în ceilalţi. Nietzsche rezumă multă mai bine ideea:

Pasiunile nu sunt altceva decât idei în prima lor fază de evoluţie: ele sunt atributul unei inimi tinere, şi smintit e acela care crede că le va simţi zbuciumarile o viaţă întreagă.

Într-un final am înţeles

Unde e adevărul? Adevărul e întotdeauna relativ la cel care îl percepe. Am înţeles asta doar când am ajuns la punctul în care ideile şi concepţiile mele despre viaţă sunt radical diferite de cele pe care ar fi trebuit să le moştenesc. Cugetând îndelung, în speranţa că voi putea să trasez o mediatoare în acest desen colţuros care mă obseda, m-am văzut învins de geometria vieţii şi a sa problemă fără soluţie. Învins, dar mai înţelept.

Am realizat că părinţii îşi doresc inconştient să retrăiască bucuriile tinereţii prin prisma copiilor, reiterând un model de împlinire spirituală care i-a făcut pe ei fericiţi. E cel mai firesc şi mai nevinovat vis cu putinţă, e un argument pe care nici cel mai strălucit logician nu l-ar putea combate vreodată. E natura umană în toată splendoarea sa spirituală.

Pace între aspiraţiile părinţilor şi visele copiilor nu există pentru că nu e normal să existe. Viaţa noastră ar fi mult mai simplă dacă, în loc să fim străini surzi, am fi prieteni care au încredere unii în alţii chiar şi atunci când drumurile lor în viaţă s-au despărţit.

Începem prin a accepta că adevărul fiecăruia e relativ.

Nu exista articole similare.

Joc Starcraft II – Wings of Liberty de aproape o lună, adică exact de a doua zi după ce a fost lansat şi tot ce pot să spun e că am cumpărat un joc foarte, foarte bine făcut. Legendarul producător Blizzard n-a inovat, ci doar a urmat modelul succesului primei versiuni. Au desenat mai frumos, au născocit unităţi noi în aceeaşi notă de echilibru a raselor şi au îmbunătăţit game-play-ul cu funcţionalităţi mărunte care devin indispensabile când încerci să-l înveţi strategie pe Heinz din Dortmund sau pe Pierre din Lille. Simplitatea jocului pe care oricine îl poate învăţa în 10 minute, campania antrenantă şi multy-player-ul care creează dependenţă aproape instant sunt punctele forte care par să facă din Starcraft II cel mai bun joc de strategie din istorie. Exact la fel a fost Starcraft Broodwar acum 10 ani.

Rândurile de mai sus nu le-am scris pentru a vă povesti despre Starcraft II, aveţi cu toţii acces la Internet pentru asta. Aici e o pildă pe care majoritatea oamenilor moderni o pierd. Lucrul bine făcut e mai preţios decât un milion de inovaţii de dragul inovării. Blizzard a aplecat multe urechi la vocile jucătorilor şi a făcut exact jocul pe care ei să-l devoreze, iar acum vor miliardul de dolari din vânzări. Să învăţăm din succesul lor, zic.

Nu exista articole similare.

1984 a lui George Orwell e una din cărţile mele de căpătâi care m-a cutremurat şi m-a făcut să privesc istoria totalitarismului dintr-o perspectivă încă neexplorată suficient de propria-mi sete de adevăr. Romanul e catalogat ca o distopie, adică o lume imaginată şi profund negativă, dar privind realist regimurile totalitare nu pot să nu mă întreb cât de imaginată este totuşi povestea lui Orwell. O întâmplare a făcut să-mi cadă în mână o carte-document scrisă de Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti. Brusc, distopia lui 1984 e realitatea lui 1949, chiar în România…

În 1949, în închisoarea de la Piteşti începe un experiment de “reeducare” a dizidenţilor, regizat de regimul comunist prin şeful Securităţii, generalul Nicolschi. Victimele şi călăii împart mereu aceeaşi celulă în acest odios sistem bazat pe tortură fizică şi psihică neîntreruptă, care îl are ca lider pe infamul “student” Eugen Ţurcanu, figura diavolească a închisorii piteştene, un maniac de o cruzime înfiorătoare responsabil de sute de deţinuţi torturaţi sau ucişi până în 1952, când experimentul este “condamnat” şi aproape toţi cei implicaţi sunt executaţi în urma unui proces public menit să spele regimul comunist de orice responsabilitate.

Reeducarea are patru etape, prin care omul nevinovat este chinuit până când devine el însuşi torţionarul celui mai bun prieten din închisoare. Prima etapă, demascarea externă, implică smulgerea prin tortură a unor mărturii despre “duşmanii poporului” din afara închisorii. Experimentul continuă cu demascarea internă, când loialitatea victimei faţă de partid poate fi demonstrată numai prin demascarea aceloraşi duşmani, dar din interiorul închisorii. Mărturiile sunt de cele mai multe ori false, omul fiind deja în pragul nebuniei după primele două etape de reeducare. Graniţa dintre realitate şi minciună este spulberată definitiv prin a treia parte a înjosirii fiinţei umane, când victima este silită să-şi calce propriile concepţii în picioare, începând de la familie, continuând cu religia şi terminând cu viziunea politică. Ultima treaptă a decăderii înseamnă torturarea de bună voie a celui mai bun prieten, victima devenind astfel călău şi legându-şi destinul definitiv de ororile din închisoare, exact ca Stavrogin şi Verhovenski din Demonii lui Dostoievski. Iată cum vede reeducarea demonul Ţurcanu:

Noi facem altceva, noi facem mai bine: vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi dori biruinţa legionară. Care dintre voi să dorească aşa ceva? (…) Acum nu mai sunteţi decât nişte epave. Iată ce am reuşit. Ceea ce idioţii de liberali şi de ţărănişti n-au putut. Dimpotrivă, ei au făcut din voi nişte martiri. Ia păşeşte tu acum “pe culmi de veac”. Să-ţi văd pasul legionar. După ce-ai trecut prin reeducare e imposibil să mai păşeşti cu mândrie. Nu mai poţi avea decât un mers umil, un mers care cere iertare.

1984 a lui Orwell şi Demonii lui Dostoievski sunt romane, ficţiuni ale unor mari scriitori, însă Fenomenul Piteşti a lui Virgil Ierunca descrie o realitate a ţării în care trăim. Nu contează că au trecut 60 de ani de atunci, nu contează că de 20 de ani nu mai suntem în comunism, nu contează că noi ne bucurăm de libertatea aparentă a capitalismului şi că Internetul a schimbat definitiv felul cum informaţia circulă în lume. Contează să înţelegem că graniţele realităţii se extind mult peste ce putem vedea sau concepe noi şi că studiul istoriei ne poate face să ne înţelegem mai bine prezentul.

Fenomenul Piteşti e o carte care te loveşte cu imagini de înfiorător de crude, îţi întoarce stomacul pe dos şi te face să-ţi pui întrebări fără răspuns. De ce nu s-a scris mai mult despre închisoarea de la Piteşti? De ce nu există niciun documentar pe tema asta? Cum se face că atât de puţini români au auzit măcar de existenţa acestui experiment înfiorător?

Nimănui nu-i este îngăduit să uite ca între 1949 şi 1952 s-a desfăşurat în România “experienţa” pe care am încercat s-o descriem, şi că dintr-un arhipelag al ororii, una din cele mai odioase insule s-a numit Piteşti.

Fenomeul Piteşti a apărut iniţial în 1990 la Humanitas, fiind reeditată în 2008 şi 2010 de aceeaşi editură. O găsiţi în librării.

Nu exista articole similare.

Suntem noi în tribună şi ei în teren. Noi am venit să vedem, să judecăm şi să încurajăm, ei au venit să joace cel mai frumos joc din lume. Suporterii şi fotbaliştii sunt un trup care ar trebui să respire cu nesaţ aerul competiţie, dacă ar şti cum. Uimitor în ţara lui Ştie-Tot-Vodă e că experţii în fotbal de pe stadioane n-au idee cum se învârte mingea.

Pe gazon roiesc nişte băieţi care câştigă din fotbalul de care adesea îşi bat joc mult mai mult decât flămânzii din tribună şi de la televizor. Respect pentru oamenii care-i privesc nu au. Pasiunea pentru fotbal au pierdut-o probabil prin adolescenţă. Dorinţa de victorie poate fi aprinsă doar de nişte sute de euro în plus. Dar cum spuneam, bani au destui. Din indolenţa lor rezultă o ţurcă cu gust de apă de la robinet, iar viaţa şi jocul merg înainte, hrănindu-se din scandal şi lumina de club de noapte.

Între timp tribuna murmura. Scuipătorii de seminţe îngână scandări anemice şi cântece de vitejie, dar cu apă de la robinet nu se îmbătă nimeni de entuziasm. Imediat ce galeria adversă începe să cânte, românii, veşnic dârzi în lupta cu duşmanul, încep să fluiere şi să huiduie. Să cânte nu ştiu. Să-i încurajeze pe ai lor nu ştiu. Să-şi vadă de treabă lor… nici asta nu ştiu.

Românul e incapabil să fie mai bun, iar stadionul e doar o celulă a societăţii. Ne merităm unii pe alţii.

Articole similare:

1. Despre femei si fotbal sau cratite si femei
2. Cronica unei iubiri bolnave
3. Cum să pierzi un titlu. Ghid practic…

Vă scriu aceste rânduri cu ochii umeziţi de lacrimi. Nu sunt trist, manifestarea lichidă cu accente sărate care mă tulbură are la rădăcină bucuria că voi existaţi. Voi, cercetătorii britanici devotaţi cauzelor drepte ale omenirii, sunteţi unica noastră speranţă în lupta cu un rău care bântuie planeta asta de milioane de ani.

Aţi auzit vreodată acel înfiorător bâzâit care se apropie de ureche seara, imediat după ce lumina lasă întunericul stăpân peste dormitor? Sigur că l-aţi auzit, că oameni sunteţi şi voi! Oameni botezaţi în apa vie a ştiinţei şi binecuvântaţi de Sfântul Newton cu harul cunoaşterii, dar tot nu puteţi fi străini de bâzâitul ţânţarilor. De ce îi toleraţi de atâţia ani?

Nu ştiu să existe vreun ecosistem care să se prăbuşească la dispariţia ţânţarilor, sunt creaturi care nu fac altceva decât să răspândească malarie, febră galbenă şi o sumedenie de alte boli. Sunt un rău care ne-a înţepat dintotdeauna. Voi aveţi puterea de a-l distruge definitiv! Ce-ar fi să adăugaţi încă o nestemată la colecţia regală a ştiinţei britanice?

Ştiu că puteţi stârpi ţânţarii. Mi-aţi zguduit din temelii convingerile despre viaţă când aţi descoperit că peştii hibernează şi inima mi s-a umplut de fericire când aţi inventat bermudele anticelulită. Am înţeles viaţa în toată profunzimea ei când aţi anunţat că bărbaţii scunzi sunt soţi ideali şi am căzut la picioarele voastre alături de întreaga lume când aţi descoperit cauza albirii părului. Şi câte şi mai câte! Mai faceţi un pas către nemurire şi găsiţi formula de stârpire a ţânţarilor!

Mă ofer să va ajut. Am 2 metri fără vreo 10 centimetri, 92 de kilograme şi ţânţarii mă adoră. Oriunde aş fi, dacă e vreun vrăjmaş pe o rază de 10 kilometri… vine să mă salute. Putem să le întindem o cursă! Suntem mai inteligenţi decât ei! Iertati-mă… SUNTEŢI mai inteligenţi decât ei. Îi veţi distruge, nu-i aşa?

Această scrisoare nu vine de la un individ frustrat, ci de la 6 miliarde de oameni care îşi pun speranţele în voi. O, aştri ai ştiinţei, zei ai tehnicii, maeştri ai mecanismelor vii… eradicaţi ţânţarii şi veţi fi sanctificati! Balaurii zilelor noastre sunt mulţi şi straşnic de puternici, însă n-au nicio şansa în faţa voastră.

Cu infinită stimă şi nemăsurat respect,

Omenirea

PS: Mi-a scăpat o inepţie în rândurile de mai sus. Nu am 1,90 metri şi 92 de kile, ci 6,3 picioare şi 208 livre. Ştiu cât de mult vă place să fiţi diferiţi de plebea internationanală…

Nu exista articole similare.

Am rămas înmărmurit, ore întregi a rămas deschisă şi am privit-o de zeci de ori. Nici măcar o dată n-am putut să o închid. N-am văzut niciodată o imagine mai tristă.

Katherine îşi petrece ultima noapte alături de soţul căzut la datorie în Irak, ascultând muzică de la nunta ce urmau s-o aibă la întoarcerea lui acasă. Alături de ei, nevăzut, e fiul nenăscut al celui care se odihneşte sub drapel…

Povestea acestei fotografii e undeva în cele 12.000 de cuvinte câştigătoare de Pulitzer în 2006 – Final Salute se numeşte textul. E cutremurător ce am citit acolo, dar parcă nimic nu se compară cu emoţia aproape tangibilă care se revarsă din imagine. Mii de cuvinte au născut o poveste, dar n-au reuşit să spună mai mult decât o fotografie.

Nici toate cuvintele din lume cred că n-ar reuşi.

Sursa foto: Pulitzer.org

Articole similare:

1. O mie de cuvinte

El este Asamoah Gyan, un om care a scris o pagină din istoria fotbalului african.

Vineri seara s-a jucat Uruguay – Ghana, un sfert de finală fără vedete coborâte în iarbă din Olimpul fotbalului, un meci care promitea doar o semifinalistă atipică pentru un Campionat Mondial inedit. În mintea mea de împătimit al sportului rege, uruguayenii erau favoriţi, dar ghanezii au punctat primii, chiar înainte de pauză, la torpila  lui Muntari. Africanii au continuat să ţină frâiele meciului, cu Gyan mereu în coasta apărării uruguayene şi doar lovitură liberă de 1-1 a lui Diego Forlan a trimis meciul în prelungiri. Frumosul duel între eleganţa latinilor şi forţa africanilor s-a consumat parcă fără să-l simţim, încă 29 de minute peste primele 90.

Şi a venit minutul 120, ultimul al prelungirilor… Ghanezii atacă şi au o ocazie uriaşă la şutul lui Apiah, respins de pe linia porţii de golgeterul uruguayan Luis Suarez, mingea vine la Adiyah care reia cu capul spre butul fără portar şi acelaşi Suarez respinge… cu mâna! E cartonaş roşu pentru uruguayan şi penalty pentru ghanezi, care sunt la un şut distanţă de a fi primii africani care joacă o semifinală de campionat mondial. Primii!

Omul care înscrisese din penalty cu Serbia, apoi din nou cu Australia şi dăduse golul victoriei din prelungirile meciului cu SUA, Asamoah Gyan, aşează mingea pe punctul cu var. Ghanezii aşteptau o nouă reuşită a golgeterului lor, Africa întreagă aştepta un gol istoric, însuşi Gyan se simţea probabil noul Roger Milla. Elan de trei paşi şi vine şutul… în bară! Uruguayenii se închină la transversală care i-a ţinut în meci, în timp ce Gyan îşi acoperă faţa cu palmele şi plânge în drum spre bancă. Face doar câţiva păşi până să se prăbuşească. Istoria l-a doborât pe acest ghanez atât de puternic şi pare că nu se va mai ridica vreodată.

Dar se ridică şi tot el e primul care bate o lovitură de departajare pentru Ghana. Mingea zboară perfect în vinclul din stânga portarului. Imparabil! Gyan e acelaşi jucător, la mai puţin de 5 minute de ratarea cariere sale. N-a mai greşit şi probabil nu va mai greşi mult timp un penalty, dar istoria va reţine doar lovitura sa ratată din minutul 120. Şi jocul merge inainte! Pentru Ghana ratează Mensah şi Adiyah, iar “El Loco” Abreu fentează portarul şi face scăriţa la penalty-ul decisiv. Uruguayul e în semifinală cu Olanda, Africa plânge.

Plânge şi Gyan, nereuşind probabil să înţeleagă cum a putut să rateze în ultimul minut. E trist acest tablou, însă nu lacrimile învinşilor scriu istoria.

Foto de la Telegraph.co.uk si Reuters

Articole similare:

1. EURO 2008 – Pronosticuri pentru sferturi
2. Transferul Mileniului (I)

Adevăratul careu de aşi

Nu-mi venea să cred că văd Metallica a două oară live! Minutele lungi dinaintea celor două ore de magie le petrec meditând în mijlocul unui ocean viu care tremură în anticipaţia unei furtuni. Ce înseamnă Metallica?  E trupa care rulează pe fundalul gândurilor mele de ani buni, muzica furiei şi a fericirii, acordurile care alintă şi biciuiesc, explozia de sunet care gâdilă timpanul. Metallica e muzica însăşi.

Hipnoticul James, magicianul Kirk, nebunul Robert şi neobositul Lars urcă pe scenă şi mulţimea înnebuneşte. Metallica! În sfârşit Metallica! Din nou Metallica! Iar şi iar Metallica! Adevăratul careu de aşi ai rock-ului a sosit şi muzica se scurge în valuri peste o mulţime frenetică. Învolburatele Creeping Death, Fuel şi Sad but True incendiază oceanul viu din faţă scenei, baladele Fade to Black, Sanitarium şi One fac valurile să vibreze. Master of Puppets e parcă mai bun ca oricând, All Nightmare Long şi Cyanide de pe Death Magnetic sunt demenţiale live, For Whom The Bell Tolls îmi ridică tensiunea până la o sublima senzaţie de rătăcire.

La Nothing Else Matters suntem 50.000 de solişti, iar eu închid ochii şi sunt pe insula mea. Niciun sunet din lume nu mă poate răpi de acolo…

Muzica spectacol. Show-ul suprem. Rammstein

Încă hipnotizat de Metallica am revenit la locul faptei pentru ultima zi de festival. Şi ce zi avea să fie! Am început cu americanii Stone Sour care au fost faini şi am continuat cu nişte mici româneşti şi bere irlandeză, în timp ce Alice In Chains au avut ghinionul să preceadă un show pe care-l aşteptam de câţiva ani. Urma ultimul concert de la Sonisphere Bucureşti.

Scena stă acoperită de mai bine de o oră, în lateral se odihneşte un tun. Oare ce ni se pregăteşte? Nu mai cade o dată cortina asta? A căzut! În spatele ei un gigantic steag al Germaniei şi mulţimea înnebuneşte din nou! Pentru o secundă îmi trece prin minte ironia transformării simbolistice a steagul nemţesc: în 70 de ani a trecut de la “moarte” la “respect”… Dar nu am timp prea mult de gândire pentru că piromanii Rammstein incendiază instant seara racoroasă care s-a lăsat peste Romexpo. Scena arde din toate direcţiile, transformându-se constant, ca un uriaş laborator al nebunului Till Lindeman, piroman, savant şi show-man prin excelenţă.

Tanz-metalul german electrizează publicul, nimeni nu poate rămâne indiferent în marea de foc şi lumini scăldată în muzică. Rammstein face mai mult decât să cânte, Rammstein încântă toate simţurile. Ochii uită să clipească, plămânii se încing de aer fierbinte, trupurile vibrează la unison. Întregul delir culminează cu Du Hast, dar chiar când credeam că nebunii nemţi ne-au arătat tot, Flake, maratonistul de la butoane urcă într-o barcă de cauciuc şi se plimbă peste public, purtat de mii de braţe într-un ritm psihedelic. Genial prin simplitate.

De la artificii şi trombe de foc la un tun cu spumă şi o barcă de cauciuc, Rammstein le-a făcut pe toate. EPIC! Şi atât.

Ieşind de la Romexpo duminică seara am privit îndelung în jur. N-am văzut nicio faţă încruntată, mii de zâmbete largi înfloriseră pe figurile din jur. Eu încă nu reuşesc să-l dau jos pe al meu.

Articole similare:

1. Show-ul suprem: Metallica
2. Trei prosti de la Rasarit
3. O felie de Olimp

Restul e poveste şi… durere. Mă dor tălpile după multe ore de concerte şi ceafa mi-e încă înţepenită după apocaliptice zguduiri ale capului pe ritmurile legendelor de pe scenă  – dulci dureri după straşnicele concerte de la Sonisphere!

Încălzirea de vineri

Festivalul meu a început cu o ploaie plăcută deasupra ultimelor acorduri Volbeat şi, cât am apucat să citesc un Guinness, au şi urcat pe scenă războinicii Manowar. Mi-au plăcut, deşi nu mă aşteptam. În plus, mi-au demonstrat cât de mult tânjesc românii după un dram de respect, adică exact ce le lipseşte în istoria recentă. Atitudinea lui DeMaio şi discursul în limbă romană au apropiat trupa de public, care i-a aplaudat şi acompaniat fără reţinere. M-au păcălit şi pe mine.

După ei au intrat veteranii Accept, pe care nu-i auzisem niciodată şi nici n-am aflat că prestează la Bucureşti până în ziua show-ului. Mare surpriză şi excelentă impresie mi-au lăsat “buneii” teutoni! Trupa care cântă din anii ’70 şi-a câştigat un fan în 2010, după două ore de live excelent, aşa mi se pare că se scrie istoria muzicii, nu? Păcat că n-au avut publicul pe care-l meritau. Dar asta a fost doar incalzirea…

Careul de aşi

Sâmbăta am început-o la imensa coadă a metalistilor veniţi pentru aşa-zisul Big Four. I-am ascultat de la distanţă pe Anthrax, dar până să răzbesc prin organizarea de cetate medievală a locaţiei au terminat şi s-au făcut nevăzuţi. Viaţa-i dură la metale grele.

După berea de rigoare, pe scenă au urcat Megadeth. Sincer, nu m-a încântat niciodată trupă asta, poate din cauza antipatiei sincere pe care o am pentru solistul Dave Mustaine. Om sunt şi eu… Dar Megadeth live au sunat chiar straşnic, mai ales instrumental şi le-am mai dat o şansă în playlist-ul meu zilnic. Să fie sănătoşi şi să aibă noroc de sonorizări mai fericite, zic.

Adevărata încălzire pentru ce avea să urmeze la lăsarea serii a fost prestaţia Slayer! Nici pe ei nu-i ador, dar mi-au plăcut foarte tare sâmbătă. Energia pură şi cheful de live pe care l-au arătat americanii mi-a făcut bocancii să tremure şi capul să se zbuciume singur, în neştire. A fost exact ce aveam nevoie şi, după ora de thrash metal cinstit şi domol am făcut paşi timizi spre centrul mulţimii, pentru că urmau zeii… Metallica.

- VA URMA -

Nu exista articole similare.

Aşteptam Cupa Mondială! Aşteptam primul fluier, prima tumbă a balonului, primul duel umăr la umăr, prima detentă reluată cu încetinitorul, primul şut la colţul lung, prima explozie de bucurie! Aşteptam fotbalul…

A venit şi s-a dus deja pe jumătate, aşa că, pătimaş cum sunt, mi-am suflecat gospodăreşte mânecile şi am scris cronica de până acum a mondialului african. Au rezultat 1000 de cuvinte în care spuneam povestea suporterului Vlad aflat la 8.500 de kilometri depărtare de stadioanele care bâzâie. Scriam acolo cât de tare mă irită vuvuzela şi cum nu dau doi bani pe “cultura” zgomotului promovată de FIFA. Eram supărat pe Mourinho şi pe caracatiţa lui interista care a dezintegrat toată Europa, punându-şi amprenta tactică pe mondial. Îl desfiinţăm pe Domenech, artizanul jalnicei scufundări a Franţei, îi mustram aspru pe Rooney şi pe ai săi, veniţi parcă în vacanţă în Africa de Sud, fără ghete de fotbal şi sete de goluri şi mă bucurăm meschin de impotenţa jalnicilor campioni mondiali din 2006 a€“ italienii care probabil vor juca din nou finala.

Tare nervos eram scriind şi editând de zeci de ori pasajele despre dezamăgiri, dar mă mai îmbunam oleacă povestind despre brazilienii care abia s-au trezit la joc în meciul cu ivorienii, despre argentinieni şi olandezi care parcă se tem să nu termine tot fotbalul şi toate golurile încă din grupe sau despre spaniolii care desenează pe semicerc mai ceva ca marele lor Goya şi n-ar avea adversar dacă ar încerca mai des poarta. Mai scriam cu admiraţie despre uruguayeni, chilieni, coreeni, ghanezi şi paraguayeni sau despre golurile magice ale lui David Villa, Forlan, Vera şi Tsabalala. Era cronica mea, subiectivă şi tăioasă, visătoare şi dulceagă, cronica unei jumătăţi de iubire. Când m-am hotărât să nu o public m-am întrebat: De ce am scris-o?

Zilele astea, printre meciuri şi discuţii în doi peri despre fotbal, citesc povestea mondialului din `86 spusă de Ioan Chirilă în Frumoasele noastre duminici. Oftând visător la marginea imensei prăpăstii dintre bucuria din paginile marelui cronicar şi fotbalul geometric din Africa de Sud, am înţeles de ce am scris cronica World Cup 2010…

Foamea mea de fotbal nu se va potoli niciodată la televizor. Cupa Mondială e o experienţă care merită trăită pe stadion sau pe străzile aglomerate din jurul marelor arene. Fotbalul a fost, este şi va fi mereu mai mult decât un joc şi de aceea vreau să scriu cronica unui mondial trăit în inima tribunei. Şi asta voi face cândva. Am un nou vis.

Articole similare:

1. Cronica unei iubiri bolnave
2. Romania vs. Olanda – cronica la cald
3. De ce iubim fotbalul