Viaţa e ca geometria în spaţiu.

Drepte se întâlnesc uneori şi formează plane, micro-habitate pitoreşti pentru bucurii simple ca triunghiul, cercul sau trapezul, la fel ca drumurile unui mic matematician rătăcit printre axiome cu iz de poezie. Alteori dreptele trec una pe lângă cealaltă fără să se intersecteze, salutându-se cu părere de rău că n-au putut lăsa o moştenire comună, la fel ca oamenii care sunt pentru o clipă aproape pe scena infinită a timpului dar nu îndeajuns de mult încât să deseneze propriile linii.

Viaţa e complexă. A mea nu face excepţie, e “un circ” cum îmi spunea cineva nu demult. În ultimii 2 ani am pierdut câteva repere interne fără de care aş fi crezut că sunt pierdut în trecut. Am aflat că nu se moare din asta, dar nici cale de mijloc între noul eu şi vechiul eu nu există. Aşa e omul, când se schimbă pe sine şi îşi foloseşte toată energia în entuziasmul unei vieţi noi rămâne vulnerabil la cel mai de temut duşman – sufletul surd la vocea raţiunii. Nu poţi să te ascunzi de tine niciodată.

Am înţeles din cugetările ultimelor zile de ce sunt antisocial şi adesea nesuferit. E simplu: nu poţi să te simţi bine cu alţii cât timp nu te simţi bine cu tine. M-am purtat ca Vlad cel nou de câteva ori în ultimul an, făcând rău unor oameni care nu meritau asta şi abia acum înţeleg cu adevărat unde am greşit. Mi-am descoperit cele mai mari slăbiciuni în timpul ăsta. Am multe să-mi iert, dar nu-mi stă în fire să fac asta fără interminabile procese de conştiinţă. Sunt undeva destul de jos pe scara binelui, însă regretele sunt de prisos, dacă nu vin cu o schimbare. La asta lucrez chiar scriind mărturisirea asta.

Zilele astea sunt pus în faţa unei noi intersecţii de drepte în geometria vieţii mele. Aş fi vrut să nu iau singur decizia pe care am luat-o deja, dar am învăţat că asta se întâmplă când încerci să te minţi. Ajungi să crezi că eşti altcineva şi masca te orbeşte. Te pierzi în mulţime şi la întrebări îţi răspunde doar ecoul.

Nu exista articole similare.

În seara asta m-a trăsnit o idee de experiment: îmi impun singur un subiect şi scriu fix 10 minute despre el. Editez doar greşelile gramaticale, pun diacritice şi public. Începusem să înşir subiecte aleatoare cu gând să aleg unul la întâmplare, când divinitatea m-a tras de mâneca în semn că e cu mine şi că păşesc pe calea cea dreaptă: a picat curentul. Subiectul fiindu-mi impus de o forţă superioară nouă, iată ce a ieşit:

***

Pană de curent

Tocmai îmi venise ideea să fac un experiment când a picat curentu. E 12:45. A picat cum pică raţa lovită de vânător, fără avertisment. În cameră e un întuneric ca-n mină, doar ecranul laptopului sfidează gaura neagră în care am picat cu toţii.

Nu e net, n-avem ce povesti. Ar trebui ca Twitter-ul, Facebook-ul şi Writeru’ să nu poată fi oprite de o simplă pană de curent, mai ales că se întâmplă aproape zilnic în colţul ăsta de Militari. Ar merge nişte curent electric wireless la ora asta, să-l fur de la blocu’ de peste drum. Părinţii celor de-acolo au avut mai multe posibilităţi, că ei au lumina. Fir-ar mă-sa a dracu’ de burghezi! Trebuia să mă mut pe partea cealaltă a străzii…

Bun, ne-am lamentat, acu ce-i de făcut? Curent wireless n-avem, că nu-i frumos, bateria laptopului mai ţine vreo juma’ de oră, din experimentul asta mai sunt fix 4 minute. Dar în comunism, când nu era curent noaptea ce făceau oamenii? Copii… Nu e o opţiune. Aş putea să filosofez. Filosofum non facit barba! Bun dictonu asta, mai ales dacă-l zici cu patimă. Chiar, ar trebui să mă bărbieresc. Dar vai! N-am curent. Faţa sictirită de pe messenger.

Pană totală de idei. Mă sufoc. Pereţii se apropie din ce în ce mai mult. Sunt prins la mijloc. Îmi trece viaţa prin faţa ochilor… A venit curentu’! Aaaaalta viaţă! Fix 9 minute a ţinut delirul. Am lumina, pot să dau din taste până leşin, am tot ce vreau.

OK. Şi acum?

***

Dacă vă place ideea(nu neapărat textul brut şi necizelat rezultat) voi mai repeta ghiduşia asta. De fapt, sigur o repet, măcar pentru mine, fără să vă mai chinui pe voi, cei care vă tatuaţi copiii cu VladBogos.ro din pur devotament faţă de umilul subsemnat. Dacă practicaţi alchimia cu litere şi cuvinte, simţiţi-vă liberi să preluaţi jocul de-a scrisul(10 minute, fără editare ulterioară). Senzaţia se învârte undeva între nostim şi inspiraţional, adică poate ieşi orice.

Exprimaţi-vă mai jos sau pe blogurile deţinute pe persoană fizică.

Nu exista articole similare.

N-am înţeles decât după ani buni de buletin că nu am cum să câştig în faţa lor. A fost un şoc atunci, credeam că pot să fac orice, dar am crescut mare şi am priceput că femeile care merită afecţiune vor doar să le ascult şi să ştie că se pot baza pe mine. M-au făcut să zâmbesc, m-au pus pe gânduri bune, mi-au dezvăluit frumuseţea lucrurilor simple şi astfel am pictat pentru fiecare doamnă din viaţa mea un portret viu în galeria cu oameni dragi. Chiar despre portrete vreau să vorbim puţin.

Mintea unui bărbat e gazda multor tâmpenii, de la frânturi de ştiinţă la biografiile jucătorilor de fotbal şi ale scriitorilor, de la secrete de tot felul la dorinţa absurdă de a înţelege tot ce mişcă. E un loc aglomerat unde detaliile mărunte nu-şi au locul, iar amintirile sunt scurt-metraje mute. Fiecare femeie care colorează o astfel de peliculă cu un zâmbet rămâne în mintea bărbatului într-o anumită ipostază unică la care gândul lui va fugi când îşi va aminti de ea. Fie că spală vase sau îmbrăţişează un copac, fie că citeşte în pat sau bea un ceai înfrigurată, imaginea ei se întipăreşte pentru totdeauna în această formă specială. E acel moment când el a iubit-o pur şi simplu.

Domnilor, faceţi azi o vizită galeriei cu portrete, ştiu precis că toţi aveţi un colţ ferit al minţii pentru ele.

Doamnelor, să ne trăiţi şi să ne zâmbiţi!

Nu exista articole similare.

Societatea face legile care stabilesc acceptarea sau marginalizarea, în timp ce religia se ocupă de nevoia omului de a aparţine unui grup guvernat de o putere superioară inexplicabilă în dualitatea sa de ocrotitor atot-ştiutor şi judecător nemilos. Fiecare păşeşte în acelaşi sistem care pare să meargă de la sine, alimentat doar de frica de izolare a unui individ pe care prea multă linişte îl împinge pe abruptul povârniş al meditaţiei. Nevoile de acceptare şi apartenenţă se nasc din frică şi sunt inoculate de timpuriu, astfel încât nimeni nu scapă.

Prizonier al unor tipare de gândire limitată chiar de la prima gură de aer, omul caută repere. Pe tavă îi sunt oferite societatea şi religia, cele mai uşoare ieşiri din labirintul îndoielilor şi al singurătăţii, însă oricare dintre cele două implică renunţarea la libertatea gândurilor şi amorţirea voinţei proprii. Aşa se nasc roboţi în carne şi oase.

Îmi place să cred că pot găsi răspunsuri în mine şi experienţa îmi arată că pot. Sigur că sunt destui cei care fac asta şi poate că încrederea în sine e un cult ca oricare altul, dar e singurul făgaş al gândurilor care porneşte cu adevărat din interior. Cred în mine şi atât. Îmi ştiu slăbiciunile şi calităţile, ştiu ce pot şi ce nu vreau să fac, şiu cât am de dat şi ce-mi rămâne, ştiu că oamenii se schimbă şi că e posibil ca mâine să descopăr un adevăr superior mie pe care să îl îmbrăţişez cu bucurie. Şi cel mai important – ştiu că nu pot avea totul.

Acum câteva zile mi-am descoperit Crezul. E o poezie de Mihai Eminescu, bine ascunsă printre sutele de pagini de geniu din mica mea bibliotecă de nomad. N-o mai citisem niciodată şi m-a bucurat nespus minunata condensare a gândirii mele în doar opt versuri. Se numeşte

De vorbiţi mă fac că n-aud…

De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud:
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face,
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inimă-mi să-l caut.

Nu exista articole similare.

El la vreo 26-27 de ani, bine făcut, solid, curat, în obişnuitul trening de sub care se ghiceau nişte muşchi de muncitor pe şantier sau tâlhar-atlet mergea încruntat, cu mâinile în buzunare, cu un pas înaintea femeii. Ea, nici frumoasă dar nici urâtă, îmbrăcată ţipător în roz şi albastru, cu sârmă ghimpată de aur la urechi, avea maxim 23 de ani şi o gură mare pe care o folosea să-şi spurce bărbatul cu o dibăcie demnă de o cauză mai bună.

În 50 de metri de trotuar ţiganca a reuşit să nu-i rateze bărbatului nicio rudă, vie sau nu, culminând cu o palmă peste ceafă pe care am surprins-o cu un colţ de ochi. Când părea că a terminat şi tocmai treceau prin spatele meu, femeia şi-a amintit că soacra-sa nu primise întreaga ei atenţie şi a început iar s-o înjure urlând, cu un pas în spatele bărbatului care mergea tăcut. N-am urmărit cuplul cu privirea, dar am auzit atât:

El: Fă, taci dracu odată! Suntem pe stradă, nu vezi?
Ea: De ce să tac? Să tacă mă-ta aia curvă ca şi sor-ta.

Au urmat în decurs de 3 secunde câteva sunete înfundate de tip jap-buf. Când m-am întors ţiganul nu mai era in raza mea vizuală, iar femeia zăcea pe jos, ţinându-se de burtă, într-un spasm de durere. Încasase câţiva pumni sau câteva palme serioase care o doborâseră ca pe un sac de cartofi. O secundă mai târziu de după colţ apare ţiganul: Hai fă! Mai stau mult după tine? Ea se ridică şi… începe să-l înjure exact ca mai înainte! Se pierd amândoi în piaţă, moment în care ajunge şi taxiul meu. Mă urc şi cuget după cum urmează.

Femeia din exemplul meu merita să-i fie închisă cumva gura, cum merită multe femei care îl fac pe Belzebut să pară un mieluşel blând şi nevinovat. Pumnul nu e însă soluţia, chiar dacă unele sunt rele din fire şi rele de gură. De ele mai bine nu te apropii, dar asta e altă discuţie. Ce nu înţeleg e cum poate continua convieţuirea între cei doi după ce o ceartă, perfect normală şi uneori necesară pentru reglarea frustrărilor în cuplu, se termină cu palme peste cap şi şuturi în fund. Cum reuşeşte ea să doarmă în acelaşi pat cu un bătăuş care-şi varsă amarul pe ea prin upercuturi şi croşee ca-n filmele cu Van Damme? De ce nu pleacă pur şi simplu? Ce s-a întâmplat o dată, sigur se va repeta, e natura umană.

Evident, femeile vor spune că e greu să pleci din casa ta, să-ţi laşi viaţa de până atunci şi să te smulgi din ghearele confortului casnic. Deja situaţia e complexă dacă sunt nişte copii implicaţi în ecuaţie, nu? Ei bine, nu! Din orice situaţie există o ieşire, fie că e simplă sau impusă de disperare, ea există. Frică de necunoscut şi de independenţă subjugă mintea să accepte o viaţă de teroare, dar ce e oare mai rău decât teroarea? Necunoscutul? În niciun caz.

Cred că ştiţi cu toţii măcar un caz de genul ăsta şi aţi avut măcar o dată dilema pumnului. Ce aveţi de spus?

Nu exista articole similare.

Trăind până nu demult într-o ignoranţă care nu-mi e caracteristică în materie de cărţi şi scriitori, am auzit prima oară de Hertha Müller la sfârşitul lui 2009, când a luat Nobelul pentru Literatură. S-a entuziasmat toată suflarea dâmboviţeană atunci pentru că scriitoarea de limbă germană s-a născut în Timişoara şi scrie despre România. Am zâmbit amar: încă un talent pe care ţara asta defectă n-a ştiut să-l păstreze, dar pe care şi l-a asimilat imediat ce a strălucit. Apoi s-a întâmplat inevitabilulu: m-am ciocnit într-o librărie de o carte semnată Hertha Müller.

Am început să citesc entuziasmat Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, dar pe măsură ce m-am afundat în paginile cărţii, sentimentului de la început i-a luat locul o încordare a minţii care încerca să pătrundă în esenţa poveştii. E ca un joc de puzzle amestecat, unde fiecare paragraf e o piesă care nu pare să aibă nicio legătură cu vecinele ei. Abundând de frazele scurte, aparent lipsite de orice trăire, cu imagini care se succed cu repeziciune ca într-un colaj abstract, pare să fie o carte gândită de o minte lucidă de adult, dar scrisă de un copil care explorează o lume ciudată şi îşi notează pe hârtie imagini şi oameni întâlniţi pe stradă.

În faţa Adinei merge un bărbat, are o lanternă în mână. Adesea în oraş nu este curent, lanternele aparţin mâinilor la fel ca degetele. Pe străzi întunecate ca fundul unui sac, noaptea este dintr-o singură bucată şi un pieton nu e decât un zgomot sub bombeul unui pantof luminat.(…)
Abia când se face complet întuneric, se întrerupe curentul. Plopii înaintează pe toate străzile. Casele se înghesuie strâns una în cealalata. În spatele perdelelor tremură flacăra de lumânări. Oamenii îşi ţin copiii la lumină, vor să le mai zărească încă o dată obrajii înainte de dimineaţa următoare.

Vocea Hethei Müller face decorul să vorbească în şoapte la graniţa subliminalului, pătrunzând în mintea cititorului prin atribute ale atmosferei din Timişoara ‘89, în ultimele luni de regim Ceauşescu. Pisica, plopii, mucul de ţigară, firul de iarbă, piticul, frizeria, sârma şi mai ales blana de vulpe sunt simboluri aparent absurde ale unor tipologii umane modelate strâmb de un sistem care sufocă valorile prin teroare.

Cred că abia în ultimele 50 de pagini am început să simt o satisfacţie a lecturii, iar la sfârşit am cugetat îndelung dacă mi-a plăcut sau nu, dacă merită s-o recomand cuiva sau s-o îngrop în uitare pe un raft al bibliotecii. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul nu e o carte frumoasă, e mai mult un document istoric care nu surprinde date şi fapte ci doar aerul unei epoci trecute, dar imposibil de uitat prin imensa influenţă pe care o are asupra prezentului nostru.

Articole similare:

1. Razboi si pace sau Cum sa nu scrii recenzia unei capodopere
2. Plânsul lui Nietzsche
3. O vara la Baden-Baden

Liverpool! Ce vis frumos trăim cu toţii! Parcă plutesc până în faţa filtrelor de jandarmi, trec de poarta electronică şi urc aproape în fugă treptele până când verdele gazonului mă loveşte în faţă. Mă simt proaspăt şi odihnit, ca trezit din somn într-o răcoare plăcută şi revigorantă. O echipă în alb se încălzeşte la o poartă. E Unirea Urziceni,  Cenuşăreasa Europei, campioana fără suporteri, născută în praful câmpiei, care vine în faţa a 20.000 de oameni cărora le e indiferentă după un meci de vis pe Anfield. Românii se agită pe teren dar privirile din jur îmi spun că toată lumea aşteaptă pe altcineva.

Din tunel apare deodată legenda – FC Liverpool! În frunte sprintează în aplauzele publicului căpitanul Steven Gerrard,  cel pe care îl aşteptam cu toţii. Ochii lacomi îl caută pe “El Nino” Torres, apoi pe Kuyt, pe Mascherano şi pe Carragher. Nimeni nu pare să-l fi observat pe campionul european Pepe Reina încălzindu-se de zor în noroiul gros de sub tabela. Toate blitz-urile din tribună se declanşează către cei care zguduie plasa şi parcă nici nu ştim cum trec minutele până la fluierul de start.

Începe! Albii păşesc încrezători într-un joc în care nu au ce pierde, roşii dau impresia că au venit la rudele sărace de la ţară să le salute şi să plece înapoi cu orgoliul nestropit cu noroi. Gerrard e stăpân pe gazon, pe la el trec toate mingile, el e acolo unde se joacă fiecare fază, fără să forţeze, fără să poată fi atins, arată tuturor cam cât fotbal ştie. Îl ştie cam pe tot. Sprinterul Babel e păzit de harnicul pălmaş Maftei şi n-ai cum să nu remarci diferenţa enormă dintre culturile fotbalisice ale celor doi. La fel, nu poţi să ratezi duelurile dintre căpitanul Argentinei, Mascherano şi fosta rezervă de la Farul, Iulian Apostol sau dintre Lucas Leiva, brazilianul care se pregăteşte de mondial, şi micuţul entuziast Răzvan Pădureţu, care se pregăteşte de noroaiele Ligii I. Diferenţa e enormă.

În ciuda prăpastiei de valoare individuală, fundaşul de culoare din Guineea-Bissau, Bruno Fernandes îl execută pe Reina şi Unirea Urziceni conduce pe Liverpool cu 1-0! După imensul val de bucurie de pe întregul stadion, vacarmul amuţeşte subit. Toţi fac poze tabelei. Au fost 10 minute de speranţă într-o minune imposibilă. Mulţi ştiau asta, dar visele se trăiesc rar, aşa că momentul nu era al raţiunii. După bomba lui Mascherano golurile lui Babel şi Gerrard au venit natural: toate 3 pe greşeli de apărare ale unei echipe care a alergat şi aseară până la epuizare. Unirea Urziceni şi-a câştigat respectul tuturor anul trecut când a câştigat un campionat murdar şi prost, dar marea lor performanţă nu e că au jucat în Champions League, ci că au ieşit de acolo cu fruntea sus. Au câştigat şi au păstrat respectul nostru.

Spre final, când toată lumea se bucura de fotbal fără grija rezultatului, a început şi imnul pe care toţi îl aşteptam încă de la tragerea la sorţi din Decembrie – You’ll never walk alone! Englezii cântă, românii aplaudă. Afacerea numită fotbal nu poate pătrunde în cântecul care răsună pe Ghencea. Momente mai frumoase în sport nu prea există.

Înviorat de corul englezesc, nu pot să nu zâmbesc când îmi ajunge la ureche replica unui bătrân microbist: “Sa vă văd eu cum vă mai vine să cântaţi când luaţi şi voi 8 milioane pe lună, englezoii dreacu!”. Nu-şi poate stăpâni năduful pe viaţa grea, dar aplaudă şi râde cu toată gura. Ceva îmi spune că el aştepta You’ll never walk alone de mai multă vreme.

S-a terminat, cobor treptele umede ale tribunei şi mă amestec în mulţimea care înfruntă bulevardul desfundat. Ciudat, nu-mi pasă de mizerie, în suflet am doar aplauze.

Nu exista articole similare.

Exerciţiu de imaginaţie:
Mâine dimineaţă începe Al Treilea Război Mondial şi se termină până seara. La un ceai cu prăjiturele învingătorii rescriu ordinea modială, împărţindu-şi frăţeşte merele culese de prin livezile lumii. Noi, românii, suntem prinşi de catastrofă cu pantalonii în vine, ca şi cum ar veni pe neaşteptate iarna în Decembrie. Nu suntem pregătiţi şi nici conştienţi că se întâmplă ceva. Suntem mere în coşul celor puternici. Vom avea deci stăpâni noi şi va trebui fie rezistăm ocupaţiei fie să ne predăm. Spiritul străbunilor ne va dicta să ne jertfim pe altarul libertăţii, dar jertfa doare şi suntem cam fătălăi pentru asta. Vrem nu vrem, trebuie să închinăm ţara şi să acceptăm o ocupaţie străină.

Dar dacă am avea de ales cui ne predăm? Ce popor am alege să ne conducă şi de ce? Nu-mi spuneţi că n-aţi visat să ne conducă un neamţ sau o ceată de suedezi? Poate chiar nişte vecini unguri sau un britanic? Pe cine aţi accepta voi ca stăpân fără împotrivire, din simpla dorinţă de progres a societăţii in care trăim. Evident, fără argumente nu stăm de vorbă.

E doar un exerciţiu de fantezie, nu deschidem tarabă cu valorile şi identitatea noastră, fiţi calmi! Aveţi cuvântul.

Nu exista articole similare.

Zumzetul defilării de pe strada murdară ajunge în toate urechile şi de acolo pătrunde în toate gândurile. De aceea toţi vor acelaşi lucru: să zboare. Paşii grăbiţi par să capete aceeaşi cadenţă apăsată în preajma arenei, la ora când ochii au înţeles din nou lumina. Lupta dimineţilor reci şi a celor calde are la capăt perechea de aripi la care visează fiecare gladiator, tânăr sau bătrân, slab sau puternic, viclean sau naiv. Cu toţii vor să urce treptele către mirajul care-i ridică din rândurile luptătorilor de rând în tagma celor aleşi… să zboare.

Se strâng rândurile în arenă. Minţile se golesc de gânduri în aşteptarea clipei când iadul se dezlănţuie şi cei puternici vor sfârşi privind de sus gloata de învinşi. Dinţii scrâşnesc în încleştarea fălcilor pregătite să muşte în carne vie, să sfâşie orice mişcă în calea către victorie, către aripi, către zbor! Tâmplele zvâcnesc în aşteptare, ochii se îngustează, marginile gurii se îndreaptă în jos alungând orice abur de zâmbet. Ochii caută un prieten în jur, un punct de sprijin, o privire mai caldă decât piatra îngheţată de pe jos. Unii o găsesc şi îşi descreţesc fruntea pentru doar o clipă, alţii nu reuşesc niciodată. Fiecare muşchi al fiecărui gladiator tremură de incordare…

Vine clipa dezlănţuirii. Nu mai există prieteni, nu mai e cale de întoarcere, nu mai sunt oameni. Zeci de trupuri se aruncă nebuneşte înainte, raţiunea încetează să comande, e vremea instinctelor salbatce. Nicio fărâmă de energie nu rămâne cruţată, căci nimic nu e mai rău decât să priveşti învingătorii de jos. Lupta încetează doar la un semn ştiut de Hades, zeul ce priveşte scena sângeroasă plictisit de atâta încrâncenare veche de ani. Învingătorii privesc de sus, învinşii strâng din dinţi jurând să se răzbune şi privind în zare. Cei puternici îşi primesc răsplata: carul victoriei, tras de Cerber cu iuţeala vântului.

Tramvaiul porneşte în zbor către o altă arenă.

Nu exista articole similare.

Cântecul are aproape 30.000 de vizualizări de ieri până azi. Îi dau 3 zile până să facă un milion.

Nu exista articole similare.