Am lipsit mult și o să mai lipsesc. Mi-am lipsit mult și acum știu că furtuna nu e nici pe aproape să se fi încheiat. Descopăr energii nebănuite în mine și în vremurile astea urâte înțeleg ce înseamnă privilegiul unui tânăr vlăstar de a crește zi după zi spre soare. Abstractă analogie…

A avea răgazul să-ți asculți propriile bătăi ale inimii, să-ți simți propriile gânduri care adie, acestea sunt privilegii pe care puțini le au. În lipsa propriei naturi, simt că într-un fel am fost norocos cândva. Acum rezist crizei de oxigen în brațele unui alt fel de noroc, poate cel mai mare sortit omului mic. 

Dacă o să revin vreodată să fim cu toții o gașcă aerisită la mansardă nu știu. Dar sigur nu dispar de tot, e privilegiul strigoilor blânzi.

Nu exista articole similare.

În București există o stradă pe care oamenii o răpesc traficului și o dăruiesc artei urbane în fiecare an. Street Delivery pe Arthur Verona e o victorie a culorilor în față betoanelor, un triumf al curiozității în fața ignoranței și un prilej de a regăsi plăcerea plimbării pe o stradă care nu seamănă cu nicio alta. Vara trecută, pe strada asta, un fotograf nu a putut rămâne simplu privitor la spectacolul vieții. Din pasiunea lui și din zbenguială Street Delivery a ieșit o expoziție de fotografie care are vernisajul chiar azi.

Daniel e colegul meu de uzină, un prototip al artistului amator modern care investește mult în pasiunea lui și merită o șansă. Poate Street Photography @ Street Delivery e momentul lui. Zic să ne vedem la Cărturești, pe Arthur Verona 13-15, în seara asta pe la 7 jumate și să-l judecăm cu ochii noștri.

Nu exista articole similare.

Fiecare dintre noi păstrează cu sine o sumă de clipe, un album de instantanee sau de animaţii aproape vii pe care le numim amintiri. Uneori ne rătăcim printre ele accidental, alteori cotrobăim cu bună ştiinţă prin cotloanele memoriei. Facem asta pentru că trăim cu senzaţia că trecutul ascunde răspunsurile corecte la întrebările prezentului şi că acolo s-ar putea găsi formula ce elimină hazardul din ecuaţia amintirilor viitoare. Voi fi mai deştept data viitoare! Nu mai pierd nicio ocazie, m-am învăţat minte! Aşa ne minţim, toropiti de fermecătoarea naivitate care ne ţine pe linia de plutire zi după zi.

În trecut căutăm inspiraţia care să ne împingă în afară perimetrului mecanismelor mentale cotidiene, pentru că prezentul ne oferă rareori prilejul unui răgaz de decantare a gândurilor. Preocupaţi de nevoile stringente ale trupului, cădem victime bombardamentului constant cu informaţii care sufocă atât introspecţia cât şi extrospecţia, rătăciri în lipsa cărora nu suntem altceva decât carne de tun într-un război atent controlat de cei puternici prin mass-media. În clipele de răgaz tânjim după repere pe care să ne clădim scheletul speranţei, acea licărire pe care o căutăm în orice întuneric. Şi astfel ajungem din nou la exemplele trecutului.

Suntem blocaţi în vremuri tulburi, într-o perioadă istorică marcată nu atât de recesiunea economică şi implicaţiile sale asupra capitalismului, ci mai degrabă de o profundă criză a valorilor. Toate acestea au înfundat omenirea într-o sufocantă criză de identitate. Nimic din prezent nu mai corespunde cu idealurile amintirilor noastre. Dacă nu suntem o societate capitalistă funcţională, capabilă să se autosustina, atunci cine suntem? Ne vom închina comunismului chinez şi vom accepta stăpâni noi ca orice căţel părăsit care caută un cămin iubitor cu un blid de mâncare? Încotro ne îndreptăm? Cine ne va duce acolo dacă nu suntem în stare să păşim fiecare în ritmul său? 

Când disperarea atinge paroxismul şi criza se aprinde din nou, apare un  un lider carismatic al lumii moderne şi spune: hai să muncim fiecare pentru el şi să ne reconstruim lumea aşa cum ne-a plăcut s-o avem în trecut. Discursul lui Obama (video, text) e un punct critic în istoria lumii noastre, un eveniment care marchează intrarea într-o nouă perioadă istorică, pe care nu ştim încă să o denominăm. Preşedintele american a făcut un gest uriaş pentru un politician, şi-a trădat sponsorii pentru a reda poporului său speranţa că muncă lor va da roade în timp şi că viaţa nu se opreşte la uşa bursei de valori. Ne-a arătat că nu putem controla timpul trecut, dar putem să-l inventăm pe cel viitor. 

Omul poate totuşi mai mult decât să contemple trecerea timpului; asta e ideea care-mi va înviora multe dimineţi de azi înainte.

Nu exista articole similare.

Diavolul este spiritul, iar noi suntem nefericitele sale odrasle. 

O carte cum e Lupul de stepă poate să aibă un singur efect asupra mea: paralizia corpului şi combustia spontană a minţii rămase de veghe într-o duminică leneşă. Am citit romanul în câteva ore, aproape fără să mă mişc, fără să simt altceva decât că am în faţă propriile gânduri tipărite într-o carte publicată pentru prima oară acum 80 de ani de un Hermann Hesse pe care-l cunoşteam de o viaţă. 

Povestea lui Harry Haller pare simplă. Un nebun blând se zbate să rămână nedomesticit de convenţionalismul lumii noastre, chiar în pragul bătrâneţii timpurii. Nu se regăseşte în mijlocul unei lumi superficiale, înclinată spre distracţie şi distrugere, o lume în care un intelectual nu se poate îndrepta decât spre pahar pentru a trece de serile de însingurare, bântuite de un singur gând… fatal.

Celui care în loc de lălăiala unei flaşnete cere muzică, în loc de distracţie, bucurie, în loc de bani, suflet, în loc de o ocupaţie, muncă adevărată, în locul unui simplu joc, pasiune veritabilă, această lume drăgălaşă de aici nu-i poate oferi niciun loc în care să se simtă că la el acasă…

Harry îşi pierde nopţile pe străzi şi prin cârciumi până în ziua când întâlneşte o tânără femeie care îl adoptă ca pe un orfan încă prea crud pentru viaţa adevărată. Astfel începe călătoria iniţiatică a lupului de stepă printr-o lume pe care a cunoscut-o mereu, dar pe care o atinge şi o gustă pentru prima oară când începe să încărunţească. Vă sfătuiesc să mergeţi alături de el până la capăt, dacă aţi visat vreodată să vă eliberaţi de proprii demoni şi să respiraţi aerul primei dimineţi de libertate după noaptea lungă a închisorilor închipuite de societate. 

Veţi descoperi un Hesse care aminteşte puternic de Bulgakov în Maestrul şi Margareta şi de Dostoievski din Crimă şi pedeapsă şi Idiotul, o voce de o claritate şi profunzime înfiorătoare, care aproape că-şi şopteşte cartea în urechea cititorului care nu poate decât să asculte. Cred că am simţit pentru prima oară ce înseamnă un “bun simţ literar”, o operă căreia nu-i pot reproşa nimic, o carte bine scrisă cu sufletul de un neamţ pacifist. E mare lucru.

Lupul de stepă e o carte pe care n-o recomand oricui. Nu e grea, dar nici nu e pentru cititorul care îşi caută liniştea în literatură, tocmai pentru că atinge corzi ale sufletului pe care mulţi nu le cunosc şi e mai bine pentru ei înşişi să nu le ştie vreodată. Cine va citi această carte până la final nu poate fi altceva decât un lup de stepă.

După ce sunt o vreme ocolit de plăceri sau de dureri, după ce respir aerul de suportabilă, fadă indiferenţă a aşa-ziselor zile bune, în sufletul meu de copil se iscă vântul suferinţei şi al nenorocirii, astfel încât azvârl zeului zgomotos al împăcării, în faţa-i copleşită de împăcare, ruginita liră a recunoştinţei mele, preferând să simt arzând în mine mai degrabă o durere diabolică, decât această convenabilă temperatură a camerei. Atunci mă apucă dorul sălbatic de sentimente puternice, de senzaţii, furia faţă de o asemenea viaţă incoloră, plată, normată şi sterilizată, şi un chef nebun de a distruge ceva, eventual un magazin universal sau o catedrală, sau pe mine însumi, de a săvârşi nişte tâmpenii temerare, de a smulge perucile câtorva dintre idolii venerabili, de a procurara unor elevi cuprinşi de dorul de ducă râvnitele bilete de tren până la Hamburg, de a seduce o fată sau de a le suci gâtul câtorva reprezentanţi ai ordinii burgheze pe mapamond. Căci ceea ce uram, dispreţuiam şi blestemam eu mai mult şi mai presus de toate erau: împăcarea, sănătatea şi tihna, optimismul cocoloşit al cetăţeanului oarecare, ordinea obtuză, prosperă a mediocrităţii, a tot ceea ce era normal, a căii de mijloc.

PS: Cineva mi-a vorbit despre cartea asta cu mulţi ani în urmă. Îi mulţumesc astăzi, când înţeleg de ce.

Articole similare:

1. Minciuni pe canapea
2. O fantasmă a perfecţiunii–Lolita
3. Maestrul şi Margareta

Am incept să citesc Un veac de singurătate cu o oarecare reticenţă, derivată probabil de aerul mistic pe care cartea asta îl avea în imaginaţia mea. Nu mi-a plăcut la început. Istoria familiei Buendia şi a satului imaginar Macondo e obositoare şi nu se întrevede o perspectivă a unui sens oarecare al poveştii dacă priveşti cronologia şi seria încâlcită de bărbaţi cu numele de Jose Arcadio sau Aureliano. Am rămas cu volumul în mână intrigat de scriitura pe alocuri hipnotizantă a lui Garcia Marquez, în ciuda faptului că, trecând de jumătate, tot nu m-a încântat povestea. Totuşi, am simţit cum destinele recurente din jocul nebun al geneticii mă duc undeva şi am rămas iarăşi cu Un veac de singurătate sub ochelari.

Forţa cuvintelor care pietruiesc calea declinului familiei Buendia din ultima treime a cărţii m-a făcut să-mi împărtăşesc gândurile de lectură cu voi. Paginile de final sunt desăvârşite artistic, respiră zbuciumul celor şapte generaţii care au populat lumea fantastică în care fantomele şi oamenii vii trăiesc sub acelaşi acoperiş care le-a văzut consumându-şi tragicele destine. Spre final scriitorul apasă pe cuvinte, devine dur şi pare că face dreptate vieţii sufocând blestemul şi din nou… hipnotizând cititorul cu a€œinsomnia indoielii” de care suferă orice om măcar o dată.

Era terorizat de tot ce-l înconjura şi era pregătit să-i fie frică de tot ce putea întâlni în viaţă: femeile de pe stradă, care stricau sângele; femeile din casă, care năşteau copii cu coadă de purcel; cocoşii de luptă care provocau moarta oamenilor şi remuşcări pentru toată viaţa; armele de foc, care numai dacă le atingi şi te condamnau la douăzeci de ani de război; întreprinderile nechibzuite, care nu aduceau decât dezamăgire şi nebunie; şi, în sfârşit, tot ceea ce fusese creat de Dumnezeu în nemărginita lui bunătate, dar fusese pervertit de diavol.

Impresia de final a fost aceea a unei cărţi despre tot ce a trăit omenirea vreodată. Un veac de singurate vorbeşte despre dragoste pătimaşă şi ură neîmpăcată, despre singurătate ca înger al păcii cu întreaga lume şi ca demon al sufletului care trăieşte în virtutea inerţiei trupului, despre focul sângelui, despre război şi despre familie, despre tot ce a fost vreodată în lume. N-am regretat că am citit-o, dar cred că e o lectură pentru zilele bătrâneţii, când sufletul şi mintea se vor fi copt îndeajuns. Cred că merită să ai răbdare pentru lecturile mature.

Cuvintele pe care un scriitor le alege pentru a ucide un personaj îl fac mare sau oarecare. Gabriel Garcia Marquez e mare. De ce? De asta:

Văzu o femeie costumată toată în aur, pe ceafa unui elefant. Văzu un dromader trist. Văzu un urs îmbrăcat în olandeză, cara marca ritmul fanfarei cu un polonic şi o tingire. Văzu clovni făcând piruete în coada coloanei şi văzu din nou chipul mizerabil al singurătăţii sale, după ce trecuse tot şi nu mai era nimic de văzut decât golul luminos al străzii, aerul plin de furnici zburătoare şi câţiva curioşi aplecaţi deasupra prăpastiei incertitudinii. Se duse atunci sub castan gândindu-se la circ şi voi să continue să se gândească la el în timp ce urina, dar nu mai găsi nici o urmă din el în amintirile sale. Îşi vârî capul între umeri ca puii de găină şi rămase nemişcat, cu fruntea lipită de trunchiul castanului. Familia nu află decât a două zi, când Santa Sofia de la Piedad, voind să meargă în fundul grădinii pentru a arunca gunoiul, simţi cum atenţia îi este atrasă de zborul vulturilor care coborau.

Nu exista articole similare.

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii scos din minţi de un om oarecare? Mă refer la un om mărunt, care valorează fix cât un fir de păr într-o frizerie, unul care nu merită nici să te încrunti, darmite să-ţi clocoteşti sângele în vene. Dacă nu ai încercat sentimentul… eşti un norocos, cititorule.

Eu unul, înveterat sclav al unui temperament vulcanic, mă întâlnesc mai des decât ar trebui cu perdeaua furiei care mă învăluie cât ai zice “prost”. Îmi recapăt echilibrul destul de repede şi încordarea nervilor dispare, dar în urmă rămâne o ceaţă subţire pe care o simt abia la sfârşitul zilei. La mine frustrarea se manifestă prin oboseală, o uzură intelectuală pe care o cunosc atât de bine încât a devenit o a doua natură. 

Pentru marea majoritate a oamenilor însă, frustrarea nu se ascunde pentru a reveni mai târziu, ea explodează pe moment şi şrapnelul loveşte pe o rază multa mai mare decât spaţiul dintre urechi. Mintea sufocată de furie nu mai umblă pe cărările raţiunii mult timp după ciocnirea care a provocat dereglarea ritmului uzual al vieţii. Ochii văd roşu în toate direcţie şi oricine intră într-o astfel de rază vizuală e victimă sigură. Aşa se propagă frustrarea – de la un om nervos la unul nevinovat, care la rândul său începe să vadă roşu. 

Aici intervenim noi, citiorule. Tu şi eu, împreună sau separat, putem fi cei care opresc avalanşa. Furia poate atinge pe oricine, dar depinde de noi să controlăm urmările ei, să nu propagăm frustrarea. Un mic efort mental, izvorât din dorinţa de a fi mai bun tu însuţi, cititorule, e destul.Dacă e un gest cu adevărat eroic pe care poate să-l facă omul simplu pentru ca societatea să progreseze este să întrerupa avalanşa frustrării. Şi noi putem.

Nu exista articole similare.

Îmi place să mă văd ca un cititor ordonat şi oarecum meticulos. Pe lângă notiţele pe care le iau de câţiva ani din cărţile pe care le consum, studiez puţin autorul înainte de a începe să-l citesc (Wikipedia mă ajută mereu să încep a-mi forma o idee) şi rareori purced la lectură fără să ştiu subiectul măcar arhivat într-o frază. Cumpărasem recent Lolita, în ediţia din 2008 scoasă de Polirom şi eram gata de buchisit când am avut o revelaţie: rusul Nabokov şi-a scris capodopera în engleză, în cei 20 de ani în care a creat şi a predat literatură în Statele Unite. Am pus mâna pe Kindle şi m-am cufundat în lectura Lolitei în cuvintele exacte ale lui Nabokov. A fost o minunată revelaţie!

Romanul curge la persoana I, ca o confesiune a lui Humbert un bărbat de 37 de ani care, conştient de monstruozitatea propriilor gânduri şi fapte, rememorează povestea sa de dragoste cu Lolita, o copilă de 12 ani. Obsesia bolnavă îl conduce într-o fantezie care devine o incestuasa realitate şi Nabokov îl trimite într-o călătorie iniţiatică a cărei final pare să fie doar un nebănuit de rece Iad al ostracizării. Dagoste imatură sau pasiunea neîmpărtăşită, viol sau incest, dependenţa sau sclavie, demoni ai dorinţei sau îngeri ai inocenţei pierdute, nimic nu e explicit în cartea asta, aici se vede geniul scriitorului. Totul e implicit, imaginaţia fuge în toate direcţiile năucită de durerea şi pasiunea care respiră din pagini şi chiar dacă ştii care e finalul, nu vrei să se termine frazele acelea întortocheate şi metaforele superbe care te ţin lipit de roman.

Lolita m-a încântat prin limbaj, e prima carte pe care o citesc la care ideile, povestea şi feeling-ul trec în umbra ţesăturii de cuvinte care răsucesc engleza pe toate părţile şi te fac să simţi că vocabularul tău, adunat în 20 de ani, e o simplă carte de colorat. Frazele lungi sunt mici opere de artă chiar scoase din context, dar felul cum sunt împletite pe firul narativ conectează fiecare neuron funcţional la poveste şi aproape hipnotizează până la concluzia scurtă care mereu vine ca o lamă rece şi te loveşte, te marchează prin simplitate şi adesea prin cinism. De câteva ori în timpul lecturii puteam să jur că-l vedeam pe Nabokov zâmbind şiret pe fundalul textului.

There was in the fiery phantasm a perfection which made my wild delight also perfect, just because the vision was out of reach, with no possibility of attainment to spoil it by the awareness of an appended taboo; indeed, it may well be that the very attraction immaturity has for me lies not so much in the limpidity of pure young forbidden fairy child beauty as in the security of a situation where infinite perfections fill the gap between the little given and the great promised the great rose gray never to-be-had.

Lolita e o carte fermecătoare, o tragedie modernă a copilăriei furate, a unei iubiri neîmpărtăşite şi, în final, a unui implacabil demon care consumă două suflete. Merită statutul de clasic de secol XX şi merită citită şi recitită, e de o frumuseţe estetică greu de descris cu vocabularul meu de carte de colorat. Dacă începeţi lectura cu vreo prejudecată, vă promit că nu rămâneţi cu ea până la sfârşit.  

Pentru veteranii limbii engleze e musai de citit cartea asta aşa cum a fost ea scrisă, experienţa e minunată. E muncă grea, dar satisfacţia e pe măsură. Am citit pasajele care mi-au plăcut cel mai mult şi în română, dar în ciuda dorinţei şi strădaniei traducătorului de a păstra muzicalitatea textului original, nu ai cum să nu pierzi din note pe un portativ atât de bogat. 

Articole similare:

1. Minciuni pe canapea

Binele arată cam aşa.

Sunt mult idei care gravitează în mintea mea acum, când m-am deconectat câteva zile de la propria mea viaţă. Filtrez, redactez şi postez cât de curând.

Articole similare:

1. Maturitate
2. M-am calmat

Frumuseţea minţii umane stă în uitare, fără ea nu am putea trăi. Fizica, prietena mea de demult s-a retras într-un colţ umbros al memoriei mele, lăsând paginile prezentului pradă variabilelor supravieţuirii. Orice poveste are un sfârşit. Tot ce rămâne e amintirea, o maşină a timpului pe care omenirea a avut-o dintotdeauna, fără să-i poată aşterne cifrele într-o ecuaţie. Perfecţiunea nu se supune niciunei legi.

***

O seară de vară m-a găsit într-un muşuroi din care furnicile dispăruseră aproape fără urmă, vrăjite de mirajul unui sfârşit de săptămână departe de forfota marii uzine portocalii. Eram obosit şi ochii abia mai vedeau potecile de beton pe care păşeam, dar rotiţele dintre urechi încă se mai învârteau. Mi-am scos portofelul să-mi verific finanţele şi am simţit cum singura monedă rătăcită printre hârtiile colorate cade cu un clinchet metalic scurt. Au mai trecut câteva secunde până să caut bănuţul din priviri, dar când l-am găsit am rămas mut de uimire în faţa perfecţiunii.

Frânturi de legi şi ecuaţii din mecanica de liceu au început să mi se învârtă prin mintea încântată de mirajul echilibrului de la care nu-mi puteam lua ochii. Proiecţia unui centrului de greutate cădea pe o bază de sprijin atât de mică şi asta după o ciocnire elastică cu un corp de dimensiuni mult mai mari, unde raportul de masă tinde către zero, iar energia cinetică a monedei… Ce se întâmplă cu energia cinetică? Se neglijează! Forţele care acţionau asuprea bănuţului fermecat aveau rezultanta zero, echilibrul era evident, toate calculele pe care îmi doream să le pot scrie atunci ar fi ajuns la concluzia minunată pe care ochii nu se săturau să o privească. Care erau şansele ca moneda să cadă exact pe muchie? Puteam considera acel hol un mediu vidat, neinfluenţat de factori externi? De unde venea torentul de explicaţii şi întrebări într-o seară oarecare de vară?

Trenul gândurilor s-a oprit brusc când mi-am dat seama că sunt singurul martor al miracolului monedei. Am făcut 3 poze cu rudimentara cameră a telefonului din dotarea specialistului în tehnică bancară şi am mai admirat câteva clipe minunea din toate unghiurile. Într-un final am ridicat-o cu părere de rău şi am plecat spre casă să povestesc întregii lumi ce am văzut. Probabil că puţini ar aprecia echilibrul pe care am încercat în zadar să mi-l explic, dar povestea trebuia spusă. Hazardul fusese acolo, lângă mine, sub ochii mei obosiţi.

Perfecţiunea nu se supune niciunei legi.

Nu exista articole similare.

Drumul mental către o investiţie în mine însumi

Obişnuiam să cred că sunt un tip conservator, până când m-am concentrat puţin asupra termenului şi mi-am dat seama că sunt doar reticent la schimbarea lucrurilor care merg foarte bine. Vine un moment în viaţa oricărui filosof de scara blocului când meditează la viitorul literaturii şi la atacul cărţilor electronice la obiectul muncii de secole a bibliologilor – minunatele cărţi tipărite. Citisem recent Catch-22 de Joseph Heller, îmi plăcuse mult cartea, dar rămăsesem cu un regret: simţeam că traducerea romanului în orice altă limbă  făcea pierdut un anumit farmec al scrierii şi nu putea reda subtilităţile comice ale limbii Engleze. Probleme grave, dragilor, probleme foarte grave m-au apăsat într-o seară de Aprilie.

Am bunul obicei să mă gândesc de o mie de ori înainte să cumpăr chestii cu butoane şi ecrane de orice fel. În acea seară decisivă pentru istoria obsesiei mele pentru literatură am început să-mi doresc un Kindle, dar decizia de a mi-l cumpăra a venit când Cronicarul m-a sunat dintr-un aeroport de departe cu strigătul de luptă: “Bă, nu vrei un Kindle ieftin fără taxe la ticăloşia aia de stat român care ne fură constant de atâţia ani?”. 600 de lei pentru un ecran de hârtie electronică pe care se vor perinda toate cărţile scrise în Engleză pe care mi-am dorit vreodată să le citesc? N-avem cum să refuz. 

Vorbesc, citesc şi scriu în engleză la fel cum o fac în limba mea nativă, dar fără exerciţiu abilitatea asta dobândită de mic se va pierde prin noianul de informaţii şi multitudinea de priceperi pe care le jonglez zilnic. Aş citi orice carte în limba în care a fost ea scrisă, pentru că oricât de bună ar fi adaptarea, e un anumit cuantum poetic care se pierde în traducere, dar nu stăpânesc la un asemenea nivel decât Engleza şi Romana.

De ce Kindle?

Ecranul E Ink e exact ce trebuie pentru ca ochii mei să creadă că citesc pe hârtie adevărată. Mai jos aveţi în paralel aceeaşi pagină pe hârtie adevărată şi pe Kindle:

Kindle ştie să noteze citate din doar două apăsări de buton, ştie exact cât ai citit(în procente) şi unde ai rămas în orice carte a-i avea încărcată în librăria virtuală(care poate conţine sute de titluri). Căutarea unui anumit pasaj sau citat n-a fost niciodată mai simplă, la fel cum localizarea unor referinţe într-o lucrare ştiinţifică de amploare e practic instantă. Sigur, toate acestea se pot face şi pe un ecran normal de calculator, însă nu la calitatea imaginii şi stresul redus pentru ochi pe care le asigură Kindle unui om care vrea să citească şi atât.

Viitorul e electronic

Orice carte electronică cumpărată de pe Amazon.com ajunge direct pe Kindle-ul de acasă conectat la WI-FI(sau 3G pentru cine simte nevoia). Nu a fost niciodată mai uşor să ai o carte nouă în faţa ochilor. Poate şi de aceea vânzările cărţilor electronice au depăşit pentru prima oară pe cele ale cărţilor clasice pe Amazon.com(link), în urmă cu o lună. În doar 4 ani cuvântul electronic l-a depăşit pe cel tipărit cu aproximativ 5% pe cel mai mare site de cumpărături din lume. Nu e deloc puţin lucru.

Redundanţa subtitlului nu-mi scăpa, dar adevărul pe care-l spune e irefutabil. Cartea, aşa cum o ştim şi iubim în clipa asta, va deveni un obiect de colecţie şi noi, cei de astăzi, vom fi martori la dominaţia bibliotecilor virtuale.

Cititul rămâne una dintre puţinele plăceri care îi perminte omului să se rupă de grup şi să rămână singur cu propriile gânduri şi deschis propriei imaginaţii. Natura umană este turnată în aşa fel încât mereu va cauta un refugiu, oricât de bine s-ar simţi alături de ceilalţi. Cartea trebuie să se adapteze, trebuie să supravieţuiască tsunami-ului electronic şi să păstreze poveştile care formează caractere pentru generaţiile viitoare. Fără cultură nu poate exista noţiunea de fericire, iar bucuria de a trăi doar pentru reproducere e seacă. Transformarea a început deja şi descopăr cu bucurie că nu mă simt exclus, ci din contra, sunt parte din noul val de răspândire al culturii.

Oricât de mult aş iubi atingerea diafană a paginilor de hârtie, oricât aş inspira mirosul cărţilor mele dragi şi oricâtă admiraţie aş avea pentru rândurile frumos ordonate din biblioteca de acasă, trebuie să merg înainte şi să admit inevitabilul. Viitorul cuvântului e electronic.

Am început aventura mea literară alături de Kindle, cu The Catcher in the Rye(De veghe în lanul de secară) de J.D. Salinger, o carte pe care îmi doresc să o fi citit la 15-16 ani. La 26 de ani am cules din ea doar câteva citate şi o abordare foarte interesantă a naraţiunii, adică puţin faţă de aşteptările pe care le aveam de la cartea asta. A fost un rodaj plăcut care m-a convins să mă îndrept către lecturi mai serioase.

Nu exista articole similare.