Nepovestitele trăiri ale templierilor români
De când ştiu să citesc şi mi-am dat seama că-mi place să pierd vremea în lumea cuvintelor, am avut mereu un teanc de lecturi care mă aşteptau pe o masă sau pe un raft, undeva la îndemână. Nu mai ştiu pe ce potecă umbrită a Internetului am ajuns la cartea despre care vă povestesc în rândurile de mai jos, dar mă bucur că m-am abătut de la teancul meu şi că am descoperit Nepovestitele trăiri ale templierilor români atât de curând după ce a ajuns în rafturi.
Trei cavaleri templieri dintr-o frăţie secretă cutreieră Europa înspre împlinirea unei misiuni sfinte, în paginile acestui roman efervescent semnat de Adrian Voicu. Berilă valahul, ungurul Pişta Massy şi saşul Kremvuşt von Schlitz formează nostima treime care-şi poartă armele şi glumele neaoşe româneşti prin
Citeste mai departe »
Oamenii de la capătul grajdului
Scriam acum două săptămâni despre Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, cartea în care Ion Gavrilă Ogoranu, simbolul rezistenţei anti-comuniste din Munţii Făgăraş, îşi lasă povestea moştenire României de astăzi. Cele câteva sute de pagini pe care le-am citit nu pot fi rezumate în câteva rânduri de blog, la fel cum viaţa unui erou nu încape între două coperte colorate, de aceea vreau să mai dau ceva de citit înainte să lăsăm praful să se aşeze pe cartea asta şi pe ideile ce ne-au rămas din ea.
Există undeva în volumul al doilea(la pagina 272 mai exact) un capitol care se numeşte Oamenii de la capătul grajdului. În două pagini şi ceva, ce vorbesc despre anii ‘70 din România comunistă, Ogoranu scie aşa
Citeste mai departe »
Scorpions, un adio frumos
După-amiaza de joi părea să fie un început de uragan. De la biroul meu de şoarece de companie admiram priveliştea naturii dezlănţuite într-un oraş inalntuit de betoane şi fredonam: Here I am! Rock you like a hurricane!”. Seara urmau să concerteze Scorpions şi vântul părea să ştie asta.
Cum au dispărut norii negri şi unde a fugit vântul nu ştiu, dar cerul curat şi adierea racoroasă de seară de vară au fost perfecte pentru ce a urmat. La 8 fix au apărut pe scenă legendarii Scorpions, trupa care după 40 de ani de muzică îşi ia adio de la public într-un ultim turneu mondial. Am fost norocoşi să-i avem pentru două ore şi în Bucureşti.
Citeste mai departe »
Sublima hidră catalană
Cum ştii că iubeşti? Când explodezi de nervi, îţi juri în gând că nu te mai întorci vreodată şi ştii că-ţi face rău, dar după 5 minute sufletul îţi zâmbeşte şi îţi vine să strigi de bucurie că eşti acolo şi nu mai pleci pentru că ştii că nu poţi trăi fară… acel ceva. Fotbalul e un sport pe care n-am cum să nu-l iubesc, oricât aş încerca să-mi fie indiferent.
Cine mă cunoaşte cât de puţin ştie că sub figura angelică pe care o proiectez în universul vizual(vezi poza din dreapta), sunt un diavol, un diavol roşu înflăcărat. De când l-am văzut pe Cantona în tricoul lui United un microb mi-a intrat în sânge şi s-a transformat în 15 ani în pasiune şi cea mai frumoasă obsesie din colecţia mea.
În toamnă scriam că Sir Alex construieşte din nou o echipă, fără să bănuiesc ce sezon va face United. Titlul numărul 19 şi finala Ligii păreau o utopie atunci, dar bătrânul le-a transformat în realitate şi toată planeta fotbal a privit aseară spre Wembley unde venea hidra catalană – Barcelona lui Guardiola. Nici măcar eu nu credeam într-o victorie a Diavolilor mei, pentru că organizarea şi perseverenţa nu pot subjuga vreodată arta, iar Barca de azi a dus fotbalul în altă dimensiune, una în care statisticile zdrobitoare pălesc în faţa frumuseţii jocului în sine.
Citeste mai departe »
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc
Ce-aţi crezut că faceţi, bandiţilor? Trăiesc în România 18 milioane de oameni. Pot muri şi 10, dar cu 8 construim socialismul.
În 1976, un ofiţer de securitate conducea un arestat adus din Ardeal într-unul dintre birourile de pe Calea Rahovei. Oaspetele Securităţii nu era unul obişnuit, ci o adevărată legendă, care reuşise timp de 27 de ani să rămână în viaţă şi în libertate. Omul al cărui nume avea să devină peste ani sinonim cu rezistenţa anticomunistă din anii ‘50 era Ion Gavrilă Ogoranu. Cu greu ne putem imagina cum a supravieţuit arestării şi sfârşitului epocii comuniste, dar a reuşit…
După ‘89, bătrânul a scris o carte, un adevărat tom de 7 volume intitulat Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Am citit primele două părţi aproape pe nerăsuflate, cu sentimentul că răsfoiesc un album dintr-o epocă de neimaginat pentru un om născut în 1985. Luaţi-vă 5 minute să citiţi fragmente din cartea lui Ogoranu şi încă 5 să vă gândiţi la ce au trăit bunicii şi părinţii noştri.
Citeste mai departe »
Istoria de azi
Când eram mic şi încă mai ascultam de cei care-mi vroiau binele, îmi plăcea istoria. Pasiunea mi-a fost sădită de un bunic răbdător şi bun, care îmi citea mult pe vremea când încă nu deprinsesem eu plăcerea lecturii. Mă plictiseam uneori(sau se plictisea el) de Robinson Crusoe, citită şi ascultată de vreo 10 ori, şi atunci treceam la Legendele românilor şi la Eminescu. Imaginea câmpului de luptă din Scrisoarea III mi s-a întipărit în minte adânc, rămânând şi azi singura pagină de literatură pe care o ştiu pe de rost. Aşa a fost începutul.
Istorie am învăţat până prin clasa a 11-a, păstrând mereu o fărâmă de pasiune, mai mult pentru citit şi rumegat informaţii decât pentru cunoaşterea seacă a unui şir interminabil de nume, locuri, şi date. Aşa cum se întâmplă cu orice demers de standardizare a unei pasiunii vii, şcoala a reuşit să-mi provoace repulsie faţă de istorie, cerându-mi să memorez în loc să mă îndemne să înţeleg. Norocul meu a fost că am avut profesori buni, care au încercat să ne înveţe câte ceva, pentru că la generaţia mea încă s-a mai putut. Evident, atunci n-am ştiut să apreciez.
Citeste mai departe »
Minciuni pe canapea
Există oare dragoste la prima citire? Poate că e prea mult spus dragoste, dar o dorinţă arzătoare de reîntâlnire cu scriitorul sigur am trăit cu toţii măcar o dată. Plânsul lui Nietzsche a fost una dintre cele mai plăcute surprize literare pe care le-am avut vreodată şi mi-am promis că îl voi citi din nou pe Irvin Yalom cât de curând. Aşa am ajuns să fiu tare curios de ce se ascunde sub frumoasa copertă a romanului Minciuni pe canapea.
Unde ajunge un psihanalist pe care pacienţii încearcă să-l transforme în complice la propriile intrigi cu destăinuiri false şi compromiţătoare? Cum se vede zbuciumul unor vieţi chinuite prin ochii un profesionist al psihicului uman? Care e graniţa dintre tratament şi manipulare atunci când minciunile de pe canapea construiesc vieţi închipuite şi capcane perfide?
Citeste mai departe »
Echilibru
Ţi s-a întâmplat vreodată să priveşti în tăcere cum viaţa trece pe lângă ţine fără să te atingă, ca un val uriaş care nu clinteşte o piatră oarecare din mijlocul mării? O asemenea detaşare te poate face să te simţi străin de toţi şi de toate, mai puţin de propria conştiinţă. Zilele trec încet şi rotiţele se învârt. Nu eşti străin, doar aştepţi să treacă încă un val.
Suntem în una din acele săptămâni din an când oamenii par că-şi pierd minţile, sau mai degrabă că le dau la schimb pe o pace relativă a sufletelor roase de atâtea valuri sărate. Deschizând ochii în fiecare dimineaţă în aceeaşi lume, nu poţi să-i acuzi de nimic. Chiar nu poţi, au nevoie de un refugiu, de o senzaţie de pace universală, de o oază de linişte în care să se simtă mai puţin singuri.
Dacă Nietzsche ar fi trăit zilele lui Aprilie 2011
Citeste mai departe »
În viaţă…
În viaţă trebuie să ştii când să te opreşti, dar înainte de asta trebuie să îndrăzneşti să începi.
În viaţă ai voie să crezi şi să simţi ce vrei, la fel cum ai voie să taci când eşti întrebat “De ce?”.
În viaţă trebuie să gândeşti de unul singur, înainte de a-ţi deschide mintea către alte viziuni. Ideal ar fi să poţi gândi singur şi după aceea.
În viaţă n-ai de ce să te temi de schimbare, dar trebuie să simţi şi să înţelegi de ce ai nevoie de ea, înainte să faci primul pas.
În viaţă trebuie să înţelegi că oamenii nu se schimbă, că esenţa lor rămâne aceeaşi. Când înveţi să nu-ţi pese ţi-ai câştigat liniştea. O meriţi.
Citeste mai departe »
Maestrul şi Margareta
Sunt întâlniri pe care le aştepţi fără să ştii ce vor aduce, dar le aştepţi pentru că simţi că vin cu răspunsuri la întrebări pe care cuvintele nu au tupeu să le compună. Când tensiunea din tâmple se topeşte într-o oază de plăcere a minţii, când sufletul îţi tresare de încantare, când simţi că rătăceşti într-un vis nebun şi minunat, fără sfârşit, atunci ştii.
Mi s-a întâmplat şi mie să ştiu. L-am întâlnit pe Bulgakov şi am ştiut că citesc o capodoperă încă de la primul capitol al tulburătorului sau roman – Maestrul şi Margareta. Ce să scriu eu despre o asemenea carte?
Dacă ar fi un film, ar avea genul propriu, probabil numit Maestrul şi Margareta, pentru că s-ar afla într-o zonă greu de definit, undeva între thriller cu accente horror, ficţiune fantastică şi dramă romantică.
Citeste mai departe »
