Citesc o știre halucinantă despre parlamentul antisocial al României.

Veți crede că știrea e aceea că această grupare organizată (teoretic pentru legiferare, practic pentru sfidarea unui popor de fraieri) și-a votat mărirea propriilor pensii. Trecem peste faptul că doar în parlament se poate să-și decidă cineva propria remunerație, plătită din banii altora, pentru că nu asta e știrea halucinantă. Știam cu toții că asta vor vota, mârlănia acestor indivizi e demult probată, nu m-am îndoit nicio clipă că-și vor aloca mai mulți bani pentru efortul de a distruge sistematic o țară.

Știrea care mă înfurie pe mine mai tare e cea în care aflu ce au declarat politrucii habarniști din parlament la votarea acestei noi sfidări. Luați de-aici mostră de la Anghel Stanciu (deputat PSD) :

Este momentul, dragi tovarăşi, ca astăzi… Nu, nu bateţi, cuvântul tovarăş nu trebuie să fie o ruşine, nu trebuie să-l excludeţi din vocabularul dumneavoastră! Dacă pe 16 decembrie cetăţenii ţării şi-au luat ţara înapoi, astăzi e rândul vostru să luaţi Parlamentul înapoi!

Acest tovarăș fără dinți, ales de ieșeni în parlament timp de 23 de ani (e acolo din 1992!), face parte din Comisia permanentă pentru, ATENȚIE, învățământ, știință, tineret și sport. Cuvântul tovarăș i se pare unul normal. Îi rog pe toți prietenii mei ieșeni să nu uite acest moment și să nu-i lase nici pe cei din jurul lor să-l uite.

Locuitorii Bucureștiului sau vizitatorii ocazionali ai capitalei urăsc taximetriștii. E un sentiment izvorât din suflet și bazat pe întâmplări uneori înfiorătoare care tocesc respectul interuman de la care trebuie să plece orice interacțiune umană, e o ură e sinceră și aproape imposibil de alterat. Taximetriștii nu sunt o categorie socială în sine, ci o secțiune transversală prin societatea românească. Marea majoritate sunt mârlani nespălați care ascultă Radio Zu, dar pe mașinile galbene care împânzesc Bucureștiul(dar pe care nu le găsești niciodată când ai cu adevărat nevoie de ele) poți întâlni oameni cu un simț al umorului genial, cu mașini curate și respect pentru client. Balanța e însă deja înclinată, mai ales că taximetria e o afacere capușată politic, o vacă de muls a multor infractori încă nedovediți.

Public azi un prim episod al unui serial bazat pe reconstrucții ale discuțiilor mele cu taximetriști bucureșteni. Unele dintre ele au fost halucinante, la altele am râs cu poftă, altele pur și simplu m-au dezgustat, dar prin ele am simțit de multe ori că mă apropii de esența acestui popor atât de greu de iubit în care am avut norocul să mă nasc. Încerc să le redau cât mai fidel cu putință, adăugând, desigur, condimentele propriei mele voci.

Primul episod este foarte lung, nu vor fi toate așa.

Seară de februarie, pe la 8, mă urc în taxi-ul unui domn cu părul alb, pe la 60 de ani. Ne salutăm politicos, exact ca niște domni. Pornește. Prima manevră e o întoarcere pe dublă continuă și puțin pe trecerea de pietoni. Îi atrag atenția că a uitat să pornească ‘ceasul’. Oprește la semafor la Revoluției, lângă statuia iepei lui Carol I cu fuduliile inflamate, pornește aparatul și îmi povestește cum a luat o fată deșteaptă de 3 ori în aceeași zi, din locuri diferite, și abia la ultima cursă au făcut o combinație.
– Dacă n-o făceam măcar pe aia se supăra bunul Dumnezeu, zău…
– Se mai supără, îi mai trece, așa e cu zeitățile, zic eu, umil. Când se supără mai dă și câte o aglomerație din asta pe Calea Victoriei.

Nu cred că vine doar o vreme în viața unui om când poate da ceva comunității în care trăiește. Cred că acel timp este mereu, oricând poți pune umărul la construirea unei comunități, chiar dacă simți că țara asta(statul, acest demon fără chip sau, mai rău, cu chip de mitoman) nu ți-a dat nimic și astfel nici tu nu-i datorezi nimic. Tocmai de aceea cred, din ce în ce mai mult, în puterea comunității de a face ceea ce sistemul profund defect în care plătim taxe nu poate face. Nu-i tocmai corect, dar avem vieți de trăit și le putem trăi mai bine.

Știți care e diferența dintre comunitate și rețea? Comunitatea te sprijină și îți cere sprijinul, e o relație bilaterală care pe când rețeaua te include ca pe orice altă oaie din turmă, îți cere puțin spre nimic, dar te aruncă după o virgulă și multe zerouri, un procent insignifiant. Și totuși ce înțeleg prin comunitate? Mă gândesc la câteva comunități pe care le-am întâlnit în viața reală sau despre care am citit în ultimii ani.

Mă gândesc la oamenii care au renovat secția de pediatrie a spitalului din Timișoara de unii singuri, contribuind cu bani și muncă fiecăruia, în timp ce primăria nu s-a putut implica, având fondurile alocate pentru BOR(cam 1,2 milioane de RON pe 2015), cum e și firesc într-o republică ortodoxă precum România. Mă gândesc la Vlad Voiculescu, expatul care a înființat o rețea capabilă să aducă în România citostaticele de care bolnavii de cancer nu le găseau în farmaciile din țară, din simpla și ucigașa nepăsare a statului român, prea ocupat să desființeze spitale, optimizând sistemul de sănătate ce deservește una dintre cele mai bolnave națiuni din Uniunea Europeană.

Ies de la întreprindere, grăbit să ajung la dentist. E o după amiază fierbinte de vară, dar adie o briză de Dâmbovița plăcută sub un cer de un bleu ciel (cum altfel?) impecabil. Aștept troleul la umbra unui pom, într-o stație pe Polizu.

Lângă mine apare un bătrân și începe să-mi vorbească. Nu pare nebun și mi-e milă de cei ca el, rămăși singuri și dornici să comunice, așa că îl ascult zâmbind și îl încurajez mormăind câte ceva din când în când. Asertivitate de manual.

Are cam 90 de ani, miroase a tămâie și pare că vede foarte puțin cu ochii de un verde spălăcit, pe sub sprâncenele albe și stufoase. Îmi spune că e veteran de război, a făcut parte dintr-o divizie de blindate ajunsă în Al Doilea Război Mondial până aproape de Stalingrad, în ultimele zile ale asediului nemțesc. Îi revine în minte ruperea încercuirii și cum erau pregătiți să lupte cu rușii, dar aceștia n-au vrut să-i înfrunte, pentru că îi interesau doar nemții. Români marginalizați chiar și de moarte, mă gândesc eu.

De când mă știu port numele Bogos și tot de atunci oamenii mi-l pocesc. Cel mai adesea e Bogoș, zilnic chiar, într-un clasic exemplu de dărnicie a românului care-ți bagă pe gât o țuiculiță sau o măslină cu anșoa, chiar dacă tu riști să mori de la alcool sau ești alergic la pește.

Frecvent e Dragoș sau Doboș, dar a fost și Moros, Boroș, Gogos, Gogoș, Cocos sau, spre infinita mea rușine, Copos. Rolland-Garoș nu mi-a zis nimeni, asta pentru simplul motiv că nu conține niciun Ș. De departe cea mai ingenioasă reinterpretare a fost cea a unei domnișoare recepționere, de la o firmă de IT din București. După ce m-a rugat să-mi mai spun o dată numele, iar eu i-am făcut hatârul rostind cu glasu-mi cristalin cât am putut de clar VLAD B-O-G-O-S, mi-a întors victorioasă: vă mulțumesc, domnule Laszlo! De Vlad Bogos la Laszlo, de Jules Verne, c-așa-e-n literatură.

Tocmai pentru că numele meu din 5 litere e atât de complicat de înțeles și chiar de reținut de către unii, mi-am format un automatism frate cu ticul verbal: mereu răspund la un Bogoș cu Bogos-cu-S. De aici a pornit și pseudo-celebra glumă de la fosta întreprindere: Bogos-cu-s adică Sogoș. Am râs atunci, mai râd și acum, dar doar când nu sunt extrem de serios în privința numelui meu, pe care mă irit dacă mi-l poceste un om căruia i l-am spus de 2-3 ori deja. You wouldn’t like me when I’m angry…

Sunt o mulțime de oameni care se uită la fotbal. Printre ei sunt unii care îl studiază cu atenție și încearcă să-l înțeleagă. Dintre aceștia câțiva ajung să-l iubească.

În masa uriașă de oameni care se uită la fotbal sunt cei care au senzația că fotbalul e mereu despre cine câștigă sau despre cine e ‘mai tare’ sau despre ce contract a prins un cocalar talentat și ce mașină ‘și-a tras’. Sila provocată de golani gen Becali, Copos sau Mitică Dragomir și de nivelul fotbalistic al competiției autohtone m-a făcut să mă lepăd de Liga I și de naționala României de câțiva ani. Pentru mine aceste entități nu mai există.

Pe lângă Liga Campionilor și ocazional meciuri din Germania și Spania, urmăresc cu un soi de evlavie bolnavă campionatul englez, al cărui stil, povești și istorie mă fac să iubesc fotbalul. Premier League e una dintre marile mele pasiuni și, inspirat de un final de competiție mai degrabă liric decât epic**, campioana Chelsea fiind deja știută de câteva săptămâni, simt că pot să explic despre ce e, de fapt, fotbalul.

Fotbalul e despre minutul 5 al meciului Manchester United – West Bromwich Albion, de pe 2 Mai, pe Old Trafford, când întreagă audienta a aplaudat în picioare strigând numele lui Rio Ferdinand, a cărui soție murise după o scurtă luptă cu cancerul, cu o zi înainte. Rio Ferdinand a jucat 12 ani la United, în tricoul cu numărul 5.

Toamna trecută am participat, după mulți ani, la o conferință. Atunci era vorba de TEDx Bucharest, un eveniment foarte fain care m-a inspirat și m- a energizat până în zilele noastre. În acea sâmbătă am testat puternic noul telefon din dotare, un Sony Z3, comunicând cu oameni din asistență și chiar cu vorbitori pe Twitter. Din fericire bateria a ținut remarcabil și așa m-am întors la Twitter și mi-am făcut câteva conexiuni noi, oameni faini din domenii radical diferite de cel în care vâslesc eu. Aș fi făcut același lucru pe un laptop? Probabil că nu.

Ce vreau să spun, totuși? Comunicarea mobilă nu e doar inevitabilul viitor, ci chiar prezentul în care ne bălăcim cu toții, ceimcare putem citi aceste rânduri pe un ecran. În România sunt 10 milioane de utilizatori de Internet și 12,8 milioane de conexiuni mobile la Internet, ceea ce e cel puțin impresionant, nu? Audiența e acolo, companiile vin deja și ele. Așa a cugetat, probabil, Cristi Manafu când a schițat viziunea pentru MobiFest, conferința viitorului comunicării și marketingului mobil.

Trec printr-o perioadă în care nu-mi găsesc acele minute de luciditate zilnice dedicate cititului de cărți. Până nu demult erau ceasuri chiar, dar acum doar lecturile scurte mai au o șansă. Îmi împart zilele între familie și corporație, între scutece și analize de proces, între gângurit sau plâns de copil și sunet de tastaturi, dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc la cărți.

Plimbându-mi micuța prin castelul în care locuim, adesea ne oprim în dreptul corpurilor de bibliotecă în care mi-am aranjat cărțile. Le-am adunat ca o furnică și le-am citit ca un melc, cu ochii beliți, dar lăsând mereu ceva în urmă. Îi șoptesc fetiței mele câte ceva despre fiecare, chiar dacă ea nici nu știe încă cine e bărbosul care o plimbă, darmite vreun bărbos alde Tolstoi sau Hemingway.

Așa se face că mă gândesc la biblioteca mea în fiecare zi și că voi lasă aici o lista de cărți esențiale existenței și sănătății mele mentale. Ce e o carte esențială? E acea carte pe care aș reciti-o oricând pentru că mi-a deschis un orizont, mi-a hrănit mintea când îi era foame sau mi-a adăpat sufletul pe secetă, riscând chiar mici patetisme precum cele tocmai consumate. Îmi doresc să am acel volum aproape, în mica mea bibliotecă. E puțină manie a posesiei în dorința asta, o perversiune înfiripată pe frustrări colective patologice românești, dar n-o ascund, pentru că nu mi-e rușine de cine sunt.

Gaming-ul e o proiecție a lumii reale în medii virtuale, în care copii și oameni mari pot da unii cu alții de pereți fără să deranjeze organele statului sau, mai rău, vreun vecin suspendat în profundă meditație. Jocurile sunt o evadare din cotidian, un drog ușor pentru orice caracter tare, că o salată de rucolă în fața unui gurmand din zona Sucevei.

La viața mea am jucat câteva chestii care mi-au plăcut mult, în special strategii din seriile Starcraft, Stronghold și Civilization. Fără scopul declarat de a-mi umfla mintea (deja suficient de puternică încât să discearnă carnagiile virtuale de cele reale) prin joacă, am prins din zbor, inconștient inițial, apoi din ce în ce mai lucid, o grămadă de idei de dezvoltare personală, logică și chiar ceva economie. Sunt beculețe care au rămas cu mine și se aprind din când în când, prin cele mai bizare conexiuni.

Aseară mi-am amintit despre una dintre ideile foarte simple din gaming, citind blogul jurnalistului Moise Guran. Omul scrie despre excedentul bugetar, de vreo 5 miliarde de lei, pe care guvernul ponta (4? 5? 6? mai ține cineva socoteala?) nu știe să-l folosească pentru un plus de bunăstare al românilor. Articolul se numește Taxele scad pentru că statul nu știe ce să mai facă cu banii.

Ultimele câteva săptămâni din viața mea m-au ținut departe de tastatura blogului, undeva între bucuriile vieții de proaspăt părinte, rotițele corporației și o certificare profesională cu bucluc (despre care voi povesti în curând). Am schițat câteva articole, dar n-am avut claritatea necesară să le duc până la capăt. Sunt tânăr, am timp.

Asta nu înseamnă însă că n-am apucat să citesc, altfel probabil n-aș fi fost pe linia de plutire și aș fi luat-o, firesc, razna. Timpul extrem de fragmentat pe care mi-am permis să-l investesc în cuvinte a mers în câteva zeci de articole, dintre care am ales și pus pe căprării câteva mai jos. În ediția de față povestim despre ateism, parenting, profilele unor oameni mici și mari și despre o revistă faină. Spor la citit!

bed-book-dark-3225-830x550
Fotografie stock de pe Pexels.com

Ne-am trezit într-o dimineață de miercuri, gata de drum. Am luat micul dejun împreună, eu mi-am pus miere în castronul cu lapte și cereale, ea nu, ca întotdeauna. Am vorbit puțin, eram amândoi emoționați, simțeam că nu avea să fie o miercuri ca oricare alta.

Am pornit la drum. Să traversezi Bucureștiul dis de dimineață e o aventură în sine, dar aproape că n-am simțit cum am ajuns și am intrat pe ușa unei clădiri albe, de pe malul unui lac din nord. Câteva minute am mai petrecut împreună, apoi am rămas singur. Acele ceasului meu au continuat să se miște la fel de vioi, dar timpul meu s-a dilatat. Au fost câteva ore ce mi-au părut a fi săptămâni, m-am trezit din transa așteptării când cineva m-a trimis la etajul 4, să aștept acolo. Să aștept ce?

La etajul 4 era pustiu, nici picior de om. Am bătut la pas holul lung și cufundat în tăcere, până când, de nicăieri, un bărbat scund și grăbit s-a oprit să-mi strângă mâna:

Acum câteva săptămâni scriam despre temerea conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a cere părinților să completeze o cerere pentru a își înscrie copiii la ora de Religie.

Ieri a fost ultima zi în care se puteau depune aceste cereri și ministrul educației anunța după amiază că procentul celor înscriși este de 89,75%. Să zicem 90%, de dragul cifrelor rotunde. Vă reamintesc faptul că procentul românilor care și-au declarat religia la recensământul din 2011 este de 99,8 %, iar ateii și cei fără religie sunt doar 0,2% din populația acestei țări.

object09
Sursa foto: ImageBase.net

Acestea fiind premisele, intriga mi-a oferit-o, involuntar, Ciprian Muntele într-o postare pe FaceBook, pe care o citez cu acordul autorului:

Locuiesc în Regatul Militari, cartier cândva mărginaș, dar pe cale de a deveni centrul capitalei, o dată cu extiderea Cnezatului Militari Residence către Pitești. În 20 de ani, Lujerului va fi buricul târgului, puneți bookmark pe pagina asta sau dați-i ‘apreciere’ pe Facebook, să rămână dovada a ce vă spun. Dar să nu divagăm.

În Regatul Militari porumbeii sunt hrăniți de doamne în vârstă doar cu pâine integrală și quinoa de Giurgiu. Știu precis că așa se petrec faptele pentru că pâinea albă zace părăsită la colțuri de gard neciugulita de hulpavele zburătoare. Dacă le oferi așa ceva, din imprudență sau pură naivitate, se uită la tine cu ochi roșii acuzatori: ‘Pâine albă, amice? Pe bune? Ești sărac sau te-ai rătăcit pe-aici? Hai dă-i drumu că ne poluezi vizual…’. Eu nu le dau nimic pentru că mă țin doar cu pâine cu semințe și n-aș vrea să pun în primejdie viziunea măreață pe care stăpânirea Sectorului 6 clădește acest viitor centru al Bucureștiului și, firesc, a lumii.

porumbel
sursa foto: LifeofPix.com

Vedeți boieri dumneavoastră, nimic nu e întâmplător pe acest deal fantastic pe care șade cocoțat Beverly Hills-ul bucureștean, deghizat în gri șobolan. Hoarda de porumbei are un rost pe care-i tare ușor să-l ratăm din aceeași naivitate care ne împinge să-i hrănim cu pâine albă. Ce centru de metropolă europeană fără porumbei ați văzut voi? Mai mare rușinea, zău așa. Găinațul de porumbel e simbolul civilizației moderne, unde nu e găinaț nu e nici cultură, s-a-nțeles? Metrou este, slavă împușcatului, porumbei sunt, e doar o chestiune de timp până când se certifică niște vestigii și viziunea capătă contur. Dar simt că iar am divagat de la ce vroiam să vă relatez. Și e important, fir-ar să fie!

În ultimele luni se discută mult în online despre obligativitatea orei de religie în școlile românești. 

Adevărul

Adevărul e relativ și aparține fiecăruia dintre noi. Eu știu că Manchester United e singura echipă de fotbal care contează în lume, 98% dintre restul microbiștilor știu că e Barcelona. Cu toții avem dreptate la noi acasă. Mama crede în Iisus Hristos, eu cred în pâine prăjită cu unt. Ne respectăm opțiunile, ne trăim viețile în pace.

Dacă ați mai citit ce scriu pe-aici știți că sunt un ateu rațional, căruia nu-i pasă de ce cred alții, dar care nu e dispus să înghită zeama lungă și acră a nimănui. Sunt împotriva obligativității orei de religie, dar fără să-mi doresc interzicerea ei. Îmi doresc să rămână opțională, pentru că libertatea de alegere e esența naturii umane. 

Cred că nicio idee nu trebuie însușită fără a fi mestecată pe îndelete de propria rațiune, iar predarea religiei în școli tocmai asta face în mare majoritate a cazurilor, toarnă deșeuri de gândire învelite în ambalaj de morală în mințile fragile ale unor copii. Un om care se teme, care ia adevărul de-a gata de la o autoritate oarecare, e mai ușor de condus, miza e uriașa, dar banală. Ca mine sunt și alții, din ce în ce mai mulți. Sunt oameni tineri care nu-și mai doresc miros de tămâie în viața lor, vor pur și simplu să fie lăsați în pace, să fie lăsați să aleagă.